RSS

Arhivele lunare: septembrie 2010

Marcel Proust

Repere biografice

 

Prozatorul şi eseistul francez care a marcat despărţirea romanului european de formele tradiţionale s-a născut la 10 iulie 1871, în localitatea Auteuil, lîngă Paris, în familia unui medic ilustru. Copilăria petrecută la Illiers, adolescenţa şi studiile întrerupte de crizele de astm, tinereţea în care frecventează saloanele pariziene sunt date biografice împrumutate acelui Marcel romanesc ce-şi caută vîrsta pierdută. Audiază conferinţele lui Henri Bergson la Sorbona, este invitat la recepţiile din înalta societate, se imprieteneşte cu Anna de Noailles, fraţii Bibescu, Francois Mauriac, Cesar Franck, cunoaşte viaţa culturală a Parisului, de unde nu evadează aproape niciodată. Boala nu-i permite părăsirea universului cunoscut, iar prozatorul îşi transformă izolarea în stare favorabilă creaţiei până când, la 18 noiembrie 1922 se stinge din viaţa, fără să fi găsit timpul pierdut.

 

 

Universul operei

 

Marcel Proust a debutat publicând în 1891 câteva schiţe în Revue Blanche, dar prima sa carte a apărut în 1896, sub titlul Plăceri şi zile, şi conţinea eseuri, versuri şi nuvele care prefigurau deja universul tematic al operei ulterioare: nostalgia copilăriei, dorinţa de ocrotire maternă, fluxul memoriei afective, sentimentul tanatic. Pasionat de ideile filosofice ale lui Bergson, mare iubitor de muzică simfonică, Proust a ţinut, sub un pseudonim, o cronică mondenă în Le Figaro, însă ipostaza artistică ce l-a consacrat în domeniul literar este aceea de romancier. În aceasta postură, scriitorul a inovat toate nivelurile romanului, realizînd o situare a acestuia în zona subiectivităţii depline, tocmai ceea ce constata Andre Maurois: “spiritul omenesc se află repus în centrul lumii; obiectul romanului îl constituie descrierea universului reflectat şi deformat de spirit”.

Opera lui Marcel Proust nu reţine printr-un număr mare de volume sau prin diversitatea domeniilor abordate; ceea ce atrage atenţia exegenţilor şi cititorilor este transfigurarea datelor biografiei în spaţiul operei şi procesul de elaborare pe care l-a presupus creaţia sa şi întreaga evoluţie a romanului din secolul al XX-lea. Plăceri şi zile, Jean Santeuil, Contre Sainte-Beuve, traducerea Bibliei de la Amiens au permers marii aventuri romaneşti şi au pregătit, ca şi în muzică, opera capitală a maestrului. În căutarea timpului pierdut este una din cele mai mari desfăşurări epice din veacul nostru, însă cea mai puţin narativă. Publicarea celor şapte volume ale ciclului proustian a acoperit intervalul 1913-1927 şi a înregistrat cele mai variate opinii privind valoarea lui: Swann (1913), La umbra fetelor în floare (1919), Guermantes (1920), Sadoma şi Gomora (1922), Prizoniera (1923), Fugara (1925), Timpul regăsit (1927).

 

 

În căutarea timpului pierdut

 

Prezentare generală

 

 

Deşi apariţia primului volum al romanului nu a fost apreciată de editurile franceze, care îl considerau a fi un fapt literar complet lipsit de viitor, ulterior critica literară a convenit că romanul proustian este o creaţie cu aspecte autobiografice, de analiză psihologică, în manieră bergsoniană. Intenţia autorului a fost de a reconstitui trecutul nu ca durată consumată, ci ca exerciţiu de percepere afectivă a consistenţei unei etape. Pornit “în căutarea propriei existenţe”, Proust recurge la procedeul memoriei involuntare, crezînd, ca şi Bergson, că adevărul nu poate fi cunoscut prin procedeul obişnuit al raţiunii, ci numai prin sondarea timpului psihologic, categorie imposibil de divizat şi aflată în permanentă curgere. În ciuda marii lui întinderi, epicul este punctul de rezistenţă al romanului, el fiind substituit adesea de analiza minuţioasă a unor senzaţii şi stări sau de notaţii privind aristocraţia în perioada ei de declin, viaţa saloanelor pariziene – de unde şi latura evident socială a întregului. Într-o încercare de simplificare ingrată, am putea nota nucleul narativ al fiecărei cărţi astfel: Swann debutează cu evocarea copilăriei personajului-narator, povestire întreruptă de inserarea unei secvenţe erotice, “O dragoste a lui Swann” (protagonista fiind Gilbertine, fosta sa tovarăşă de joacă); următoarele două cărţi continuă aceeaşi linie a epicului, relatînd despre a doua dragoste, Albertine, şi despre profunda admiraţie pentru ducesa Guermantes; cu Sadoma şi Gomora, prezentarea lumii proustiene îşi schimbă unghiul şi personajele, în centru aflîndu-se salonul familiei Verdurin, baronul Charles şi degenerarea erotismului în gelozia faţă de Albertine; Prizoniera şi Fugara propun două ipostaze ale feminităţii din perspectiva egocentrismului masculin (Albertine este un timp sechestrată, apoi reuşeşte să scape, dar moare într-un accident); ultima carte suprimă câţiva ani din cronologia evenimentelor şi îl semnalează pe naratorul-personaj reîntors din provincie şi descoperind multe date schimbate în paradisul copilăriei. Această revelaţie, anume că arta şi memoria pot face ca timpul să fie regăsit, este mult mai profundă, instituindu-se ca idee centrală a cărţii.

S-a spus că Proust a inventat paradisuri, pentru că încă de la începutul vieţii a fost lipsit de ele. Ceea ce a reuşit autorul francez în acest roman a fost însă nu “inventarea” vieţii interioare a individului ca materie analitică, ci faptul de a restitui epicului acea substanţă lirică, derivînd din simboluri intrinseci (partitura, sonata, concertul) şi mai ales succesiunea frazelor, a secvenţelor, potrivit regulilor unei mari simfonii.

Lectura romanului proustian creează cititorului sentimentul că poate retrăi timpul în toată bogăţia lui de senzaţii, şi faptul se datorează viziunii autorului asupra acestei dimensiuni a univeruslui. Perspectiva auctorială asupra duratei are ca suport înţelegerea categoriei temporale pe care o propune Bergson în epocă: cunoaşterea ştiinţifică segmentează curgerea în unitpţi exacte, ore, minute şi secunde, iar cea artistică ia în discuţie adevărata esenţă temporală, şi anume fluxul continuu care nu poate fi divizat în secvenţe, fiecare clipă avînd o consistenţă aparte şi anticipînd bogăţia de senzaţii a celeilalte. Diferit de timpul ceasornicelor, timpul care face obiectul romanului proustian este un suprapersonaj, este pretextul şi finalitatea aventurii epice. Avînd o sensibilitate rafinată a percepţiei temporale, romancierul demonstrează că imaginile panoramatice ale trecutului se pot şterge, în timp ce lucurri neînsemnate pot reveni în memorie, chiar dacă au făcut parte dintr-un strat al detaliilor lipsite de funcţie imediată şi de contur. Tocmai acest fapt este intuit de personajul-narator în volumul La umbra fetelor în floare:

 

“Timpul de care dispunem în fiecare zi este elastic; pasiunile pe care le încercăm îl dilată; acelea pe care le inspirăm îl îngustează şi obişnuinţa îl umple”.

 

Opera lui Proust izvorăşte din ideea de timp şi îşi conturează personajele prin raportare la ea. Prozatorul explorează această noţiune pînă la epuizare, extrăgînd din ea visuri, amintiri, senzaţii şi făcîndu-le substanţă de carte. Eroii romanului sunt proiecţii umane în timp, apar episodic, se dezvăluie parţial şi contradictoriuşi repetă în mediul social al cărţii gestul creatorului lor. El găseşte fericirea doar când reuşeşte de a evita teroarea prezentului aparţine atât autorului, cît şi personajului şi se produce în sensul redobîndirii secvenţiale a momentelor de armonie dintre sine şi clipă. Analiza duratei temporale a permis scriitorului să nu limiteze conţinutul la psihologia pură şi a depăşit astfel atributul armonizant al cărţii, de a fi doar o labirintică şi gratuită agresiune. Desfăşurarea vieţii lui Marcel este surprinsă pe plan social, frămîntările lui sufleteşti avînd atingere cu perioada pariziană evocată. Latura socială a operei îşi datorează imaginea şi valoarea interesului autorului pentru tot ce este modern, curiozităţii lui analitice, simţului proporţilor prin care sunt nuanţaţi snobii romanului.

Orice analiză atentă a romanului proustian se finalizează cu observaţia că autorul ei a re-creat la toate nivelurile: compoziţie, construcţie arhitectonică, stil. Imaginea globală a lumii mondene, iubirea, timpul, arta sunt temele asupra cărora se opreşte autorul, operînd prin cunoaştere artistică, mise en abyme şi laitmovit. Gustul unei prăjituri, imaginea unor copaci, o piatră din pavaj declanşează în percepţia personajului amintiri legate afectiv de aceste repere, secvenţe din cuprinsul existenţei şi – cel mai important – certitudinea că pentru individul care ştie descifra semnele prezentului, timpul nu este iremediabil pierdut:

 

“Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de o fi gustat; poate pentru că zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănânc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor părăsise aceste zile petrecute la Combray, ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri ieşite de atât de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai supravieţuia, totul se dezagregase;  formele – şi acelea ale micii scoici de patiserie, atât de generos de senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – dispăruseră sau, adormite, îşi pierduseră puterea de expansiune care l-ar fi îngăduit să ajungă pînă la conştiinţă”.

 

Axa comună eroului şi cărţii este şansa de a se regăsi pe sine şi de a construi, de revelaţie, opera. Căutarea complică ideatic substanţa romanului, iar pe Marcel îl situează într-o inerţie a obişnuinţei, înstrăinîndu-l, la un moment dat de propria fiinţă autentică. Orice nouă trăire echivalează cu un pas spre iniţiere, spre acea aventură lăuntrică pe care i-o dictează personajul-timp.

În ceea ce priveşte alcătuirea, s-a spus despre cartea lui Proust că este în întregime “un tratat de poetică”. Atunci cînd descrie un tablou de Elstir sau o frază muzicală de Vinteuil, Proust face indirect referire la propriul roman, la structura şi modul lui de fiinţare. “Cheia de lectură a bucăţii muzicale, a tabloului, a paginii de literatură este totdeauna analogică, în virtutea ideii de metaforă şi că numai metafora poate dărui un fel de eternitate stilului” (Irina Mavrodin). Există pretutindeni în opera lui Proust o analogie între realitate şi formele artei. Concepţia aceasta atît de modernă despre artă dezvoltă într-un plan secund al textului ideea potrivit căreia lumea este o carte, un tablou sau o simfonie, după cum şi acestea, la rîndul lor, sunt lumea. Relaţia aceasta de izomorfie obligatorie îi permite romancierului să descrie personaje, locuri, scene prin raportare permanentă la domeniul artei: o servitoare seamănă cu Caritatea lui Giotto, Odette cu Primăvara lui Botticelli, actriţa Berma cu o statuie antică, aşa încît majoritatea prezenţelor epice se înfăţişează prin mediere artistică. Conform aceluiaşi paralelism artistic, statui, tablouri, basoreliefuri prezintă similitudini cu personajele romanului, marea de la Balbec este aidoma cu cea din pînzele unor pictori impresionişti, catedralele, casele, străzile, seamănă cu cele din tablourile cunoscute, creându-le astfel impresia unui déjà-vu în percepţia lectorului care pierde limita dintre autentic şi reflectare. Cel mai semnificativ amănunt este un prilej de aluzie culturală sau măcar istorică:

 

“Şi timp de câteva luni la rînd, în acest Balbec pe care îl dorisem atât de mult pentru că nu  mi-l închipuiam decât biciuit de furtună şi pierdut în ceţuri, vremea frumoasă fusese atât de strălucitoare şi de statornică, încît, cînd ea venea să deschidă fereastra, putusem totdeauna, fără să fiu înşelat, să mă aştept să găsesc aceeaşi bucată de soare îndoită pe colţul zidului exterior, şi de o culoare neschimbată, care era nu atât emoţionantă ca semn al verii, cât posacă precum cea a unui smalţ inert şi mincinos. Şi în timp ce François scotea boldurile, desprindea stofele, trăgea perdelele, ziua de vară pe care o descoperea părea la fel de moartă, la fel de imemorială ca o somptuoasă şi milenară mumie pe care bătrâna noastră servitoare ar fi desfăşurat-o cu grijă, treptat, din pânzeturi, înainte de a o dezvălui, îmbălsămată în veşmântu-i de aur.”

 

În ciuda aparenţei livreşti şi compozite, paginile romanului surprind amalgamat şi prin intermediul unui flux narativ cenzurat de afect, imaginea Parisului contemporan scriitorului şi a lumii citite cu grilă artistică. Deşi calitatea de roman-cronică este subsidiară proiectului proustian, ea se constituie totuşi în acea cochilie Saint-Jacques ce ascunde, labirintic, timpul pierdut.

 

 

Influenţe asupra literaturii române

 

În condiţiile în care romanul european s-a aflat cel puţin un sfert de veac sub incidenţa creaţiei proustiene, proza românească interbelică a integrat creator fluxul narativ, epicul nefalsificat de alte perspective decât cea auctorială, autenticitatea emoţiei şi formula jurnalului în care timpul scriitorului coincide cu timpul senzaţiei în creaţia lui Camil Petrescu, având ca finalitate izbînda subiectivismului în literatura noastră. De aceeaşi influenţă se resimt şi romanele lui Anton Holban, însă în cazul acesta nu se mai poate vorbi despre originalitate.

 

 

Aprecieri critice

“Scrisul lui Proust este scrisul cel mai artist pe care îl cunosc. El nu constituie niciodată pentru autor o piedică. Caut cusurul acestui stil şi nu-l pot găsi. Îi caut calităţile dominante şi iarăşi nu le pot găsi. El n-are cutare sau cutare calitate: le are pe toate. Atât de deconcertantă este supleţea lui, încât orice alt stil pare pe lângă al său afectat, tern, imprecis, sumar, neînsufleţit.”

(André Gide)

 

“… pentru Proust realul nici nu există decât în măsura în care este re-creat prin re-trăirea lui (ca scriere a lui), soluţie prin care acţiunea corespondenţelor (analogiilor) universale, susţinută de mecanismul metonimiei ce le favorizează desfăşurarea (altminteri ele ar rămâne punctiforme), răscumpără condiţia degradabilă şi muritoare şi dispersiunea eului, dăruindu-i unitatea, şi totodată eternitatea ca veşnic prezent căruia îi este întruna integrat un trecut re-creat prin epifaniile suscitate de memoria involuntară.”

(Irina Mavrodin)

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Franz Kafka – Biografia

La 3 iulie 1883 se naşte, la Praga, Franz Kafka, primul copil din şase al negustorului înstărit Hermann Kafka, originar din satul Wossek din Cehia de sud şi al Iuliei Lowy, a cărei familie numără rabini, medici şi figuri de neconformişti, înclinaţi spre visare şi aventură. Franz moşteneşte caracterele familiei materne.

Casa unde s-a născut Franz Kafka

După învăţămîntul primar în limba germană, Kafka îşi continuă studiile la liceul Alstädter Deutsches Gymnasium, cel mai sever liceu din Praga de odinioară. În timpul şcolarităţii asistă la declanşarea animozităţilor naţionale chiar printre copii. Se consideră ateu şi socialist.

În amintirea colegilor săi, imaginea lui Kafka este a unui adolescent retras, rezervat, timid, dar prietenos, blînd şi serios. Îşi începe studiile universitare, atras întîi spre chimie de influenţa lecturilor ştiinţifice, apoi spre germanistică, dar după cîteva luni, supunîndu-se voinţei paterne, studiază dreptul.

Max Brod

Pasionat de literatură şi filozofie, Kafka asistă la conferinţa despre Schopenhauer a unui coleg, Max Brod, ţinută la o asociaţie studenţească; prietenia care se înfiripă va fi durabilă şi fructuoasă pentru posteritate; Brod, care i-a păstrat şi publicat manuscrisele după moarte, făcându-l cunoscut printr-o serie de scrieri notabile, l-a încurajat de la început să scrie şi să publice, uneori smulgîndu-i manuscrisele din mînă. În Biografia sa, Brod scrie despre această perioadă: “Gusturile sale intelectuale nu mergeau spre pretenţios, bolnăvicios, bizar, grotesc, ci spre tot ce e mare, sănătos, simplu şi solid clădit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Astfel respinge avangardismul epocii, decadentismul şi pe “groteştii” praghezi. Lecturile sale de predilecţie fiind Hebbel, Grillparzer, Byron, Amiel, apoi Hamsun, Hoffmansthal, Th. Mann, Flaubert, Stendhal, Stifter, Hesse, mai tîrziu Dostoievski, Tolstoi, Strindberg.

Din relatarea lui Brod reiese şi că tînărul Kafka era destul de sportiv, nicidecum fricos cînd era vorba să ajute pe alţii, încurcat şi dezasperat însă în tot ce privea persoana sa. În primii ani de prietenie, Brod ignora activitatea literară a lui Kafka. Apoi, datorită încurajărilor sale, acesta a consimţit să publice, dar primele încercări sau au fost distruse de autor sau au fost pierdute.

În iunie 1906 îşi ia doctoratul în Drept şi, după o vacanţă la un unchi, medic la ţară, îşi începe stagiul obligator de un an la tribunalul corecţional, apoi la cel civil din Praga. Practica şi-o face în biroul avocaţial al unui unchi.

Perioada în care a lucrat ca funcţionar la o societate de asigurări sunt secvenţe de viaţă împrumutate artistic personajelor din romanele sale.

Deşi e mereu chinuit de dorinţa de a scrie şi de a avea timp liber, nu se va putea decide să părăsească profesia de funcţionar.

În 1910 începe să noteze reflecţii într-un jurnal. Timp de 13 ani îşi consemnează gîndurile cu regularitate. Discret cu privire la viaţa sa intimă, bogat în deşirante plîngeri în legătură cu dificultăţile întîmpinate la scris, piedici din afară, dar şi îndoieli asupra menirii sale, inhibiţii şi probleme create de oboseală – jurnalul aduce, pe lîngă impresii despre cărţi şi spectacole, descrieri minuţioase de persoane şi gesturi şi mărturisiri preţioase cu privire la viaţa sa spirituală. Jurnalul său atestă că orele de birouîl oboseau peste măsură, consumîndu-i timpul şi energia diminuată ceva mai tîrziu de frecvente insomnii şi de exasperarea pricinuită de condiţiile neprielnice pentru scris în casa părintească.

În 1911 consemnează eforturi de a-şi reface sănătatea şubredă devenind vegetarian, renunţînd la alcool şi tutun, practicînd înotul, echitaţia şi frecventînd, vara, colonii naturiste.

Viaţa sa sentimentală este sublimată definitiv, datorită temerii de fixare, Kafka preferînd logodna căsătoriei, dragostea platonică apropierii dintre îndrăgostiţi. Practică, mereu în postură de veşnic logodnic, amînarea gesturilor decisive: în 1912 se îndrăgosteşte, pare-se, de la prima vedere, de Felice Bauer, în 1913 îi face o vizită la Berlin, în iunie 1914 se logodeşte în sfîrşit, în ianuarie1915 o revede, în 1916 călătoresc împreună, în 1917 se logodeşte a doua oară, dar rupe cu ea în decembrie a aceluiaşi an; în 1919 se logodeşte cu Julie Wohryzec, în 1920 – cu Milena Iesenka, rupe logodna cu Julie Wohryzec, în 1920 – cu Milena Iesenka, rupe logodna cu Julie, apoi îşi exprimă, în 1923, dorinţa de a se căsători cu Dora Dymant – părtaşa ultimului său an de viaţă.

Felice  şi  Franz
Julie Wohryzec
Milena Iesenka
Dora Dymant

Tatăl – Hermann Kafka, răzbătător şi energic, reuşeşte pe drumul ascensiunii sociale, după o copilărie nevoiaşă, şi familia se mută din vechiul ghetou – care, cu magherniţele şi uliţele sale întortocheate, va lăsa o impresie neştearsă în memoria scriitorului – în centrul elegant al oraşului.

Sub efectul traumatizant al autorităţii paterne, Kafka îi circumscrise astfel în faimoasa Scrisoare către tatăl, din anul 1919, un document de peste 100 de pagini, prin care speră să obţină mai multă înţelegere din partea tatălui:

Hermann Kafka

Din fotoliul tău guvernai lumea. Părerea ta era cea justă, orice altă părere […] extravagantă, anormală. Şi încrederea ta în tine era aşa de mare, încît nu simţeai nevoia să rămîi consecvent pentru a avea dreptate […]. Ai luat în ochii mei caracterul enigmatic al tiranilor […]. Trăiam mereu ruşinat […]. Lumea mi se părea divizată în trei: o parte în care trăiam ca sclav, […] supus unor legi pe care nu eram capabil să le respect, alta foarte îndepărtată, în care trăiai tu, ocupat să guvernezi […] şi o a treia, unde trăiau toţi ceilalţi, fericiţi, scutiţi de porunci şi de ascultare.

Dar trimis mamei sale – Julie Lowy – pentru a fi predat, aceasta îl  înapoiază, aşa că destinatarul nu va lua cunoştinţă de analiza plină de reproşuri a relaţiilor dintre tată şi fiu. Sentimentul de teamă şi umilinţă în urma dojenilor tatălui din pricina pasivităţii şi nevredniciei sale explică mult din psihologia scriitorului, cum reiese clar din această scriere importantă.

Din 1921, din cauza bolii sale – o tuberculoză pulmonară, starea sa de sănătate se agravează, iar viaţa lui Kafka de aici înainte constă din şederi în diferite staţiuni climaterice, cu întoarceri sporadice la Praga.

Julie Lowy

Asprimile iernii berlineze din 1923-1924 intensifică tristeţea în faţa spectacolului dezolant al mizeriei din acele momente culminante ale inflaţiei. Kafka suferă privaţiuni, pensia fiindu-i redusă de devalorizarea continuă şi vertiginoasă a banului. După violente accese de febră, se vede obligat să ceară ajutorul familiei. Unchiul său meidc, vine să-l îngrijească. Kafka o sileşte pe Dora să ardă în prezenţa sa o seamă de manuscrise.

În martie 1924, Brod îl aduce la Praga. Întoarcerea la familie e resimţită ca o înfrîngere. Cum starea sa se înrăutăţeşte rapid, e transportat la diverse sanatorii. Din pricina durerilor în laringe, abia mai poate mînca şi se înţelege cu vizitatorii prin bileţele. Primeşte răspuns negativ de la tatăl Dorei, la cererea sa în căsătorie.

Sanatoriul unde moare Franz

În preziua morţii, Kafka scrie o scrisoare lungă către părinţi, evocând o mulţime de amintiri. Sinţindu-şi sfîrşitul, îi cere doctorului Klopstock imperios morfina care i se refuzase: Omoară-mă, altfel eşti un ucigaş!

Moare la 3 iunie 1924.

Universul operei

Opera prozatorului este formată din:

a)       nuvele care anticipă, prin eroi, temă şi formă epică, universul absurd al romanelor ulterioare.

În Verdictul, spre exemplu, autorul prezintă drama senilităţii unui tată care îşi acuză fiul de ingratitudine, în ciuda afecţiunii acestuia, rostind profetic verdictul: “Te osândesc la moarte prin înec”. Kafka alege, astfel, o evoluţie epică ce îi permite cititorului să-l urmărească pe fiu într-o transă paralelă existenţei, aruncându-se în valurile râului din apropiere şi rostind, ca un fel de disculpare: “Dragi părinţi, v-am iubit totuşi mereu”. Dacă textul anterior propunea lectorului un timp de absurd ce conţinea ideea de fatalitate prezisă întocmai ca în tragediile greceşti, nuvela Metamorfoza dezvăluie un absurd de factură fantastică, prezentat cu mijloacele grotescului. Axată pe o dramă a transformării, proza în discuţie reţine prin incredibilul metamorfozei unei entităţi umane într-un oribil miriapod. Accentul nu cade însă pe revelaţia eroului sau pe imposibilitatea acestuia de a-şi accepta noua formulă de existenţă, ci de faptul că autorul îşi sileşte personajul să evolueze în mediul preexistent transformării şi lîngă aceiaşi oameni, cărora le stârneşte încontinuu repulsia. În Colonia penitenciară, atenţia cititorului este polarizată într-o manieră inedită de execuţie, absurdul constând aici în sistemul justiţiar artificial conceput şi pus în practică printr-o maşină specială de tortură. Orice vinovat era pedepsit cu ajutorul unei grape de sticlă, care scria vina pe trupul osânditului.

b)       romane care propun, în literatura secolului al XX-lea, parabola absurdă, având în comun înţelegerea vieţii ca farsă tragică.

Castelul (1926) este construit în întregime pe schema dramei inaccesibilităţii, tradusă alegoric prin opoziţia ideal – realitate. Personajul central al cărţii, arpentorul K., renunţă deliberat la lumea cunoscută pentru a accede într-un fel de Mecca, tărâm promis al absolutului, simbolizat în roman de imaginea castelului.

America (1927) propune o altă dramă, a culpabilităţii, dezvoltată nefiresc nu din asumarea unei greşeli, ci din inducerea unei stări de vină. Eroul romanului, un pribeag pedepsit de părinţi pentru o vină existentă mai mult în imaginaţia lor, se iniţiază în modul de viaţă american, sfârşind prin a fi o victimă perfectă a familiei care-i hotărăşte exilul, a autorităţilor cărora nu li se poate supune şi a lui însuşi, întrucît călătoria nu-i revelează nici o aptitudine de luptător.

Procesul (1925) apare chiar de la prima lectură ca o parabolă a sancţiunii omului prin destin, iar aceasta devine sursa principală a absurdului cărţii. Şi acest roman dezvăluie o dramă, a vinovatului fără vină, a existenţei percepute ca farsă absurdă.

c) memorialistică, formată din însemnări şi scrisori reunite în volumul al VI-lea din ediţia operelor complete (1937), cu titlul Jurnale şi scrisori.

Procesul

Procesul este o carte despre o lume din care lipseşte certitudinea. Acţiunea începe şi se dezvoltă sub semnul îndoielii, al supoziţiei extinse la toate nivelurile. Prima frază din roman consemnează un amănunt care şochează prin conţinutul său nefiresc şi prin lipsa de precizie şi cauzalitate: “Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat”. Aşadar, cititorul ia act de faptul că un străin îi spune protagonistului cărţii că este arestat, îl ridică şi îi cere lucrurile pe motiv că la magazine n-ar fi în siguranţă. Arestul are loc exact în dimineaţa în care Josef K. împlineşte 30 de ani. K. imediat este dus în salon, unde, spre surprinderea lui, doi paznici îi mîncau micul dejun. Ei îl anunţă că este arestat, dar cu toate acestea poate să meargă liber la servici. Fără a ieşi din perplexitate, eroul se întoarce în camera sa, iar începînd cu a doua zi îşi continuă viaţa normală de prim-procurist la o mare bancă.

Josef K. este trimis – fără explicaţie – să caute tribunalul, unde urma să i se ia într-o duminică primul interogatoriu. Bătând la toate uşile şi întrebînd la întâmplare de tâmplarul Lanz, K. realizează că birourile tribunalului se află în podul unei clădiri cu apartamente şi camere de închiriat. Aspectul acestei clădiri era deplorabil, avînd un aspect sărăcăcios şi mizerabil. Aflarea justiţiei într-o asemenea clădire îi dădea lui K. şi mai mult dezgust faţă de ea, dar totodată îi dădea mai multă siguranţă. După ce găsi camera în care urma să fie interogat, de asemenea rămase frapat de cele văzute:

K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulţime de oameni, cît se poate mai feluriţi, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanţă de tavan, de-o galerie înţesată şi ea de lume, şi unde spectatorii nu puteau să stea decît încovoiaţi, cu cefele şi spinările lipite de plafon. […] Mulţi dintre ei îşi aduseseră perne, pe care şi le puseseră între cap şi plafon, ca să nu-şi lovească ţestele.”

De asemenea şi îmbrăcămintea celor prezenţi îl deruta:

Cei mai mulţi dintre ei erau îmbrăcaţi în negru şi purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atîrnau lălîi pe corp. Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de cartier.

Deşi K. sperase că primul interogatoriu va fi şi ultimul, totuşi în urma interogării fusese dezamăgit, fiindcă judecătorii i-au spus că doar şi-a complicat şi mai mult situaţia, şi că el nu realizase ce şansă a ratat:

“- Vreau numai să-ţi atrag atenţia, îi spune judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-ţi dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezintă oricând pentru un arestat.

K. râse, privind spre uşă.

- Bandă de golani! Strigă el, vă dăruiesc toate interogatoriile!

Judecătorii stabiliseră cu el că interogatoriile vor avea loc duminicile, pentru ca să nu-i încurce cu nimic în desfăşurarea activităţii sale profesionale. În următoarea duminică, cînd sosise, aflase spre surprinderea sa că nu va mai avea loc un nou interogatoriu. Atunci avusese ocazia să-l întîlnească pe proprietarul camerii în care se făceau interogările şi fiind invitat de acesta să urce în podul clădirii, acolo unde erau biruorile judecăţii, K. rămăsese din nou dezgustat de cele văzute, ba chiar mai mult, pînă la urmă i se făcuse rău din cauza aerului închis şi atmosferei sufocante, încît fusese nevoit să fie scos afară de doi funcţionari ai judecăţii, care ajunşi la scările care făceau legătura dintre ultimul etaj şi pod, începuseră lor a li se face rău de aerul curat pe care îl inspirau. Deci se produce un paradox: invinuiţiii se sufocă şi li se face rău în “Judecătoria” propriu-zisă, iar funcţionarilor acestei instituţii li se face rău în afara ei. Iată o mică descriere a atmosferei care predomină în birourile “Judecătoriei”:

Soarele arde grozav de tare şi bîrnele acoperişului sînt închise; din cauza asta aerul devine greu şi apăsător. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. Uneori, în zilele cînd au loc, şedinţele mai mari – şi asta se întîmplă destul de des – aerul devine aproape irespirabil. Şi dacă te mai gîndeşti că aproape toţi locatarii vin să-şi întintă rufele aici – doar nu poţi să le interzici asta cu desăvîrşire – atunci n-o să te mai miri că ţi s-a făcut rău.”

Josef K. avea un unchi – Albert K., căruia el îi mai spunea şi Fantoma de la ţară -  care aflînd despre procesul lui Josef, a venit cu o falcă în cer şi alta în pămînt în biroul lui K. cerîndu-i explicaţii: cum de a putut el să le facă una ca asta, cum a putut să păteze numele familiei, tocmai el – care era mîndria neamului lor (deoarece ajunsese la postul de prim-procurist la o mare bancă). După o mică discuţie cu Fantoma de la ţară, aceasta îl duce la un vechi prieten de-al său, avocatul Huld, care fiind bolnav îşi primea toţi clienţii acasă.

În scurt timp de la angajarea acestui avocat, K. începe să se dezechilibreze, la servici nu se mai poate concentra asupra sarcinilor sale, clienţii sunt nemulţumiţi de modul în care sunt trataţi. Toate aceste eşecuri, K. le dă pe spinarea avocatului, spunînd că înainte de-al fi angajat totul mergea bine, iar procesul practic nici nu-i afecta viaţa. Astfel K. renunţă la serviciile avocatului Huld.

Dar din păcate problemele sale nu se îmbunătăţesc, el la servici este în continuare absent şi fiind presat de concurenţa unui coleg-rival, devine din ce în ce mai dezechilibrat. Unul dintre clienţii săi, un industriaş, observă starea prostă în care se alfă K. şi se decide să-i dea un mic sfat. Acesta îi spune că cunoaşte un pictor – Titorelli – care l-ar putea ajuta. Acest pictor este angajat la tribunal, el pictînd tablouri pentru judecători. De această meserie se ocupa tocmai şi tatăl său, şi deci i-ar putea fi de folos.

Ajuns la pictor, care locuia într-o altă clădire decît cea în care fusese K. la interogatoriu, cînd a vrut să iasă pe o altă uşă care-i propusese pictorul, K. fusese frapat de ceea ce văzuse: birourile tribunalului. Aceasta îl buimăceşte pe K., el începând să realizeze că lumea întreagă este o farsă justiţiară. De aici şi replica pictorului Titorelii:

- Nu ştiaţi că tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista şi aici?”

În urma celor spuse, este evident că avem în faţă un proces neobişnuit, fiindcă pe de o parte lipseşte motivul învinuirii, iar pe de altă parte avem o instituţie de Judecată absolut diferită de cea normală, atît prin amplasarea sa “aproape în fiecare pod” şi cu judecători neobişnuiţi, cît şi prin cu modul de a desfăşura un proces.

Aflîndu-se la pictor, K. aflase că sunt trei tipuri de achitări cu procesul său: achitarea reală, achitarea aparentă şi tărăgănare la nesfîrşit. Titorelli i-a explicat în ce constă fiecare tip de achitare. Nici una din aceste achitări nu-l scuteau pe K. proces, doar era o tărăgănare la nesfîrşit. Acest proces s-a dovedit a fi la nesfîrşit. El are doar început, iar sfîrşitul său se numeşte moarte propriu-zisă a acuzatului.

Sub lumina rece şi palidă a Legii oamenii se transformă în acuzatori şi acuzaţi, nelipsind nici categoria executorilor intermediari, toţi însă constituind un aparat demonizat aservit justiţiei sau sistemului funcţionăresc. Vina apare ca ceva indiscutabil care trebuie ispăşită, orice hotărîre luîndu-se după principiul: vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială. Singura realitate psihică e aceea a vinii asumate, conştientizate. E pivotul vizibil al tragismului kafkian.

Localul judecătoriei în Procesul rămîne veşnicul labirint dedalic de nepătruns, orizontul ocult care înceţoşează sensurile şi le fac imperceptibile. Uşile închise nu se vor deschide vreodată: dimpotrivă, se închid şi mai tare în taină. Actul iniţiatic este pus, fatalmente, sub semnul eşecului. Eroii nu vor izbuti nicidecum să mişte vreun moment, vreo etapă a lui, fiind zadarnic apriori. Ceţurile zădărniciei se fac din ce în ce mai dese, luminile se împuţinează şi ele progresiv. “Misterul” e de nepătruns, căci sala judecătoriei se transformă într-un dincolo transcedental, într-un lucru în sine kafkian, într-un domeniu intangibil.

K., după vizita făcută pictorului, după cîtevai zile primeşte de la directorul băncii o însărcinare: să îl însoţească pe un oaspete din italia în catedrala oraşului. La ora în care trebuia ca cei doi să se întîlnească – în catedrală – italianul nu venise. În schimb venise cu totul surprinzător un preot, preotul închisorii. Întâlnirea dintre K. şi preot, apare – atât personajului, cât şi lectorului – şi mai derutantă, întrucît clericul nu este un intermediar în relaţia uman-divin, ci în relaţia justiţie-acuzat. Această secvenţă este, de fapt, o altă etapă în procesul de culpabilizare a protagonistului.

Necesitatea închide omul kafkian în cercul ei strîmt. De fapt, în faţa acestuia nu apar piedici pur şi simplu, ci un sistem de obstacole, nu uşi ca atare, ci o organizare sistematică a intrărilor sub formă de labirint. El nici nu cunoaşte impactul cu ele, neforţîndu-le, nedeschizîndu-le. Le prevede şi le presimte. Le bănuieşte cu o siguranţă de neclintit. Preotul îi spune lui Josef că Scripturile care preced Legea spun că are de a face, aşadar cu Paznicul, în spatele căruia există acest sistem de obstacole. Omul kafkian abia vine la Lege, pe cîtă vreme paznicul se află de mai multă vreme acolo. E neîndoielnic faptul că e pus în slujbă de Lege, încît a te îndoi de demnitatea paznicului în faţa Legii configurează de acum o ierarhie, el este slujitorul ei, aparţine Ei, fapt care-l face superior omului comun.

Procesul dezvoltă în linii narative ceva mai ramificate parabola pe care i-o relatează preotul lui Josef K. Paznicul îi spune omului venit de la ţară că nu-l poate lăsa să intre în interior în clipa în care a sosit Omul nici nu bănuia că accesul la Lege nu este îngăduit tuturor. Paznicul îl lasă, însă, să aştepte clipa favorabilă, dar îl supune la sumare interogatorii despre baştina lui şi despre multe alte lucruri. Omul rămîne să aştepte ani în şir, recurgînd la încercări de a-l mitui, dar paznicul este de neînduplecat. Ceea ce reuşeşte să vadă e o lumină slabă, care răzbate din interior prin crăpăturile porţilor Legii. După atîtea sforţări omul de la ţară e cuprins de curiozitate să afle de ce nimeni dintre ceilalţi oameni doritori de a cunoaşte Legea nu s-a apropiat de poartă şi n-a cerut să intre. Nimeni în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, răspunse Paznicul văzînd că omul se sfîrşeşte din viaţă, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.

Urmează o analiză scupuloasă a înseşi însuşirilor morale ale paznicului, exponent al neroziei: el declară că este puternic şi aceasta demonstrează îngîmfarea şi nerozia; pe de altă parte, el este neoficial şi, deci, binevoitor, răbdător faţă de străduinţele omului şi îngăduitor cu blestemele omului adresate cruzimii destinului. El se mai apleacă amabil ca să-i asculte şi ultima întrebare.

Comentariul preotului ia o trăsătură neaşteptată cînd spune că nerozia paznicului e, în fond, salvatoare: nici el nu cunoaşte interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuie să-l facă la nesfîrşit, mai apoi el nici nu vrea să-l înspăimînte pe om, căci ştie că acolo, înlăuntru, există nişte paznici cumpliţi. Evident, paznicul nu cunoaşte interiorul Legii. Preotul meditează acum asupra situaţiei: omul a văzut totuşi o lumină dinlăuntru, în timp ce paznicul, stînd cu spatele spre poartă, nu se alege cu nici un cîştig de cunoaştere. Oricum, paznicul rămîne un slujitor al Legii şi se cade a fi scos de sub judecata omenească.

Pe oricine l-am considera inferior şi înşelat, un lucru este cert (singura certitudine existentă la Kafka) întreaga Lumină a legii rămîne un mister.

Finalul romanului înfăţişează o scenă oarecum previzibilă, dacă se ţine seama de elementele absurde din cuprinsul cărţii, care converg spre o pedeapsă în aceeaşi linie. Ceea ce şochează este suma detaliilor care o compun şi care nu oferă deznodământului cheia potrivită epicului. Ceea ce este surprinzător este că arestul lui K. a fost în dimineaţa cînd a împlinit 30 de ani, iar omorul lui este în seara cînd împlineşte 31 de ani.

Doi necunoscuţi îl scot de Josef K. În afara oraşului, într-o carieră de piatră, şi îl înjunghie. Acest lucru nu se petrece în fapt decât după ce cei doi îl aşază tacticos pe o piatră, îi trec pe deasupra capului cuţitul, schimbînd formule de politeţe şi asigurându-se că Josef K. Îl vede pe disperatul care se aruncă în gol de la o fereastră. Fraza care încheie cartea echivalează cu paroxismul sugestionării:

“- Ca un câine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”

Romanul lui Kafka rămâne cît mai aproape de viaţa cotidiană şi de verosimil, dar ceea ce se întîmplă rămâne în el pînă la sfîrşit inexplicabil.

Sensurile alegoriei

Titlul este un prim indiciu în interpretarea alegorică a conţinutului: el trebuie citit ca un proces de culpabilizare indus eroului şi ca un proces de ambiguizare a imaginii oferite de evidenţa şi subsidiarul scrierii.

Cuvântul-cheie al cărţii este “legea”, care devine obsedant în conştiinţa eroului, ca efect al prezenţei ei explicite sau deduse în toate aspectele societăţii. Totul este subsumat absurdului guvernat de o lege, dincolo de logica firească a umanului. Modalitatea de aplicare a acestei legi – care funcţionează ca suprarealitate – este tribunalul, aflat în podul unei clădiri. Situarea lui nu este întîmplătoare, semnificaţia fiind aceea de a surprinde justiţia deasupra lumii fenomenale şi a fiinţelor pe care le judecă.

Descrierile au ca scop particularizarea cadrului în roman sunt metafore ale spaţiului închis; tribunalul, sala de şedinţe, apartamentul lui K., oraşul, catedrala, atelierul pictorului, toate aceste imagini converg spre metafora finală a cercului existenţei, din care nu se poate ieşi decât prin moarte.

Lipsa de vină pare un laitmotiv, un artificiu compoziţional care conferă coeziune întregului, dar în aceeaşi măsură devine un factor isterizant pentru psihicul eroului şi un element emblematic în ceea ce priveşte suportul existenţialist al cărţii. Neştiind ce culpă trebuie să-şi asume, K. Nu se poate apăra, după cum nu se poate sustrage mersului fatal al lucrurilor. Farsa primului interogatoriu îl revoltă şi îi determină o reacţie violentă.

Prezenţa personajelor secundare – Leni, pictorul, aprodul, fetele, avocatul şi altele – are ca efect potenţarea confuziei în care trăieşte eroul. Preotul, care apare ca un exponent al fatalităţii, nu-i oferă un răspuns şi nici un sprijin moral pentru a-şi putea construi apărarea, ba mai mult, mărturiseşte că face parte din supra-realitatea justiţiei, care operează cu supoziţia vinei:

- Aparţin deci justiţiei, spuse preotul. Ce-aş mai putea să vreau de la tine? Justiţia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeşte când vii şi te lasă când pleci”.

Pedeapsa survine ca farsă, iar moartea i se întâmplă eroului findcă aşa a hotărât justiţia. De altfel, ilogicul este reparabil la nivelul tuturor întâmplărilor prezente în roman. Tragicul rezultă din faptul că eroului i se refuză orice alternativă; în acest sens, uciderea lui nu este exemplară, aşa cum procesul nu a fost unul exemplar. Sensul ultim al cărţii ar fi, aşadar, că mecanismul societăţii îi elimină pe cei inapţi de a acuza sau de a construi – la rândul lor – altora o vină. O astfel de semnificaţie a alegoriei impune textului posibilitatea de a înţelege lumea ca un neant care ucide, dacă fiinţa nu se sinucide la timp.

Lectura cea mai eficientă a romanului este aceea a unei alegoriia fiinţei umane, confruntată cu legile lumii exterioare ei, al căror mecanism nu-l înţelege şi a căror victimă este. Absurdul este pentru Josef K. Un blestem căruia nu i se poate sustrage, iar fatalitatea îl urmăreşte ca altădată pe Edip, într-o Tebă a secolului al XX-lea.

Opera scriitorului ceh de limbă germană Franz Kafka reprezintă un haos cosmic, în care totul pare cu putinţă, dar nimic nu se poate schimba esenţial. Nuvelele şi romanele kafkiene au un curs narativ obişnuit, monoton în sens cehovian, desfăşurat în cadenţe uniforme.

Omul kafkian nu se închide totalmente într-o găoace ermetică, ci caută să simbolizeze suferinţă.

Cine este Franz Kafka? Nu cumva numele i se reduce la o emblemă, la o engramă dintr-o singură literă K. (ca şi în cazul eroilor săi)? Nu cumva frica este ceea care îi anihilează şi îi anulează personalitatea, devenirea şi împlinirea finală?

Sînt întrebări pe care şi le-a pus însuşi Kafka în intimitate. Opera sa stă, astfel, sub semnul călăuzitor al căutorii identităţii, dacă nu sub acela al resemnării tragice în faţa imposibilităţii de a o găsi.

Esenţa universală a birocratismului e învederată în opera kafkiană. Operele se bizuie pe un filon autobiografic indiscutabil: despre existenţa în subsidiar sau chiar în situaţiile prezente ne vorbesc atît litera “K” (eu) al numelor eroilor, coincidenţa literelor din numele său cu al unor personaje, cît şi reconstituirea unor fragmente de realitate pe care au facut-o unii cercetători.

Procesul cunoaşterii e ca şi cum inversat la el, privirea îi este îndreptată nu înainte ci, printr-o oglindă retrovizoare, înapoi, spre sensurile pierdute, spre trăirile ce se consumă în continuare (nu spre cele generate din impactul cu realitatea). Kafka nu-şi înnoieşte universul, ci dezvoltă un model dinainte ştiut, nu sapă fîntîni noi spre a explora mai bine terenul, ci se uită în fîntîna secată al propriei fiinţe. Cunoaşterea lui se retragere de la prezent spre trecut, de la pragul castelului înapoi, nu înainte, spre interior. Progresiv e echivalent, la el, cu continuu – regresiv, prospectarea fiinţei nu înseamnă decît retrospectarea ei programatică. Tabloul vieţii se reduce la “tendinţele finale” ale existenţei, soarele nu luminează nicicînd. O lumină rarefiată albicioasă, oarbă apare în episoadele Procesului. Întunericul, după cum observă cercetătorii operei lui Kafka, este starea naturală a lumii sale ipotetice. Formele vieţii sînt impersonalizate, “abstractizate” astfel încît sînt ridicate la rang de existenţă independentă, iar universul său artistic se dezmembrează prin dualismul lumii şi omului. E şi firesc: realitatea există ca Lege constrîngătoare în cazul omului kafkian. Impactul cu ea este, deci, fatal. El poartă vina capitală: cea a păcatului originar.

Prin “Procesul” cred că Franz Kafka ne prezintă imaginea vieţii, aşa cum a perceput-o el. “Legea ” – reprezintă dreptatea pe care fiecare din noi dorim s-o avem. “Judecătoriile” mizerabile şi judecătorii reprezintă societatea şi ceilalţi oameni, cei ce ne înconjoară zi de zi. De aceea justiţia se află peste tot, în fiecare clăride, fiindcă oriunde ne-am afla, există cîte un “judecător”, care să ne “analizeze” faptele şi care să ne “judece” acţiunile, să ne învinovăţească de „ceva”, de ce, ei singuri nu ştiu, astfel lipseşte vina, şi este prezent doar vinovatul fără vină. Fiecare dintre noi e un acuzat, iar ceilalţi sunt judecători. Procesul se începe odată cu naşterea fiecăruia, sugerată în roman prin dimineaţa zilei de naştere a lui K., care împlineşte 30 de ani, iar sfîrşitul procesului e moartea acuzatului, simbolizată de noaptea în care e asasinat K., noaptea în care împlineşte 31 de ani. K. este omul omul care nu vrea să fie judecat de ceilalţi, care vrea să clarifice o dată şi pentru totdeauna procesul său, şi să dovedească tuturor nevinovăţia sa, omul în căutarea “dreptăţii” într-o lume în care ea n-a existat, nu există şi nu va exista niciodată…

Aprecieri critice şi mărturisiri

“A fost un visător şi creaţiile sale sunt adesea concepute şi realizate în deplină concordanţă cu caracterul visului; ele imită până la ridicol nebunia iraţională şi înspăimântătoare a viselor, a acestor trainice teatre de umbre ale vieţii.”

Thomas Mann

Când nu scriu sunt pierdut… Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez şi cum s-o eliberez fără s-o sfâşii? Şi totuşi, e de o mie de ori mai bine s-o sfâşii decât s-o înmormântez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru este cât se poate de clar.

Franz Kafka

Frantz Kafka – Albert Camus

Dacă am face o paralelă între Kafka şi Albert Camus , vom vedea că este deosebit de edificatoare, luminînd felul diferit în care cei doi înţeleg condiţia omului într-o epocă tragică. Îi deosebeşte, în mod natural, nuanţele. Eul camusian nu se introverteşte, nu se închide cu totul în sinele său, ca cel kafkian. El priveşte stăruitor spre ceilalţi, spre valorile morale ale colectivităţii, ale lui Noi. Izolarea ia, ca în Ciuma, formă de exil care sperie.

Labirintul Legii din Procesul este închis pentru om odată pentru totdeauna, nici măcar luminile palide dinăuntru nu sînt perceptibile. Omul camusian crede, însă, în lumina certitudinii, are puternica nostalgie a ei, merge în direcţia ei. Preferă, aşadar sensul, chiar dacă ştie că-i relativ.

Are, în definitiv o perspectivă mai înaltă asupra lucrurilor receptate printr-o conştiinţă lucidă. Omul kafkian se retrage, instinctiv, în substanţa palmatică a fiinţei, în substraturile ei atavice, animalice chiar. Conştiinţa predestinării, a reudcerii apriori aeforturilor la nimic îl sfîşie, îi şterge identitatea.

La Camus, este o căutare disperată a ei, o revoltă împotriva reducerii la punctul zero; Sisiful camusian, spre deosebire de cel kafkian absolut dezamăgit, îşi reia eforturile cu conştiinţa că e nevoie de timp îndelungat pentru a obţine ceva.

Într-un cuvînt, Kafka trăieşte o experienţă parcă dinainte ştiută; Camus traversează mai multe experienţe, certitudine că sensul se va lămuri odată şi odată nepărăsindu-l mai cu seamă în momentele de revelaţii. Lumina amurgului este cea aducătoare de sens. În timp ce ziua ni se pare întotdeauna că zboru păsărilor este lipsit de un scop oarecare, seara păsările totdeauna parcă obţin deodată un anumit scop. Ele zboară către ceva determinat. Tot astfel, se prea poate, în amurgul vieţii…

Bibliografie:

1)       Castelul. Procesul. Verdictul şi alte povestiri – Franz Kafka

Editura Hyperion, 1990

2)       “Ciudatul Kafka” – Mihai Cimpoi (prefaţa cărţii de mai sus)

3)       “Compendiu de Literatură Universală pentru BAC”

Autori: Mona Coţofan, Liliana Balan

Editura: Polirom

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Divina Comedie

Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, aşa cum confirmă Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat  şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător, ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.
Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creste” nu se mai poate salva, el este ameninţat de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” – , ale căror înţelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenţa şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumină fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul său într-o călătorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante se lasă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului său înaintaş.
Călătoria este proiectată în trei mari cărţi (Infernul, Purgatoriul şi Paradusul), fiecare dintre acestea articulată pe câte treizeci şi trei de cânturi, la care se adaugă prologul. Cele o sută de cânturi, organizarea lor în treţine şi încheierea fiecăreia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirmă idealul renascentist al perfecţiunii şi al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiaşi idei, critica literară a interpretat şi structura părţilor poemului, căci numerele simbolice trei, nouă şi zece reprezintă osatura întregului text. Infernul cuprinde zece părţi, o câmpie întunecată şi nouă ceruri, Purgatoriul grupează alte zece spaţii simbolice, ţărâmul mării, coasta muntelui, cele nouă ceruri mobile şi un cer fix, Empireul.
Pătruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger şi este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morţi înainte de Cristos şi ale virtuoşilor din antichitate, între care el îi recunoaşte pe Homer, Horatius şi Ovidius; după întâlnirea cu Minos, judecătorul Infernului, călătorii o zăresc printre cei ce au păcătuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceşte nefericita ei poveste. Poetul şi călăuza sa îşi continuă călătoria prin cercurile unde îşi ispăşesc păcatele lacomii, zgârciţii, şi risipitorii, mânioşii, semeţii şi invidioşii, ereticii, tâlharii, linguşitorii şi trădătorii, violenţii, sinucigaşii, cămătarii, hoţii, ipocriţii etc. Fiecare popas îi prilejuieşte poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltăţi ale antichităţii sau cu unii dintre contemporanii săi, iar istorisirile acestora, precum şi pedepsele pe care le ispăşesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrării.
Fascinaţia acestei prime călătorii vine şi din impresia de viaţă adevărată ce se degajă din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele şi după moarte păcatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta îşi trăiesc mai departe iubirea interzisă, în ciuda chinurilor la care sunt supuşi, hoţul Ciampolo di Navarra îi păcăleşte pe draci printr-un şiretlic, iar contele Ugolino şi arhiepiscopul Ruggieri îşi continuă ura şi dincolo de graniţele  terestre, rozând întru veşnicie unul din craniul celuilalt. Ieşind “către lumini şi stele”, Dante părăseşte Infernul, cutremurat de cele văzute, şi se îndreaptă spre Purgatoriu, după ce se încinge cu stuful umilinţei şi-şi spală obrazul de negurile Infernului, pentru a putea pătrunde pe tărâmul celor care au conştiinţa justiţiei divine, se căiesc de păcatele săvărşite şi aşteaptă iertarea. Aici el îi va întâlni pe rând pe cei ce s-au căit prea târziu, pe delăsători, pe trufaşi şi invidioşi, pe nepăsători, zgârciţi, lacomi, desfrânaţi, cu toţi căindu-se pentru păcatele lor şi ascultând pilde de iubire, generozitate, cumpătare ori castitate.
În Cântul XXX, poetul este surprins de apariţia iubitei Beatrice care îi va lua locul lui Vergilius pentru a-l călăuzi prin Paradis. Poetul însuşi se căieşte acum pentru decăderea lui morală şi primeşte mustrările Beatricei, apoi, purificat în unda sclipitoare, porneşte “curat şi dornic de-a urca la stele”.
Spre deosebire de atmosfera dramatică a Infernului, în care se aud gemetele şi ţipetele celor pedepsiţi, iar poetul asistă neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, linişte, împăcare şi speranţă. Duhurile întâlnite aici au superioritatea morlă a căinţei, aşa cum mărturiseşte Guido Guinizelli, întemeietorul şcolii “dulcelui stil nou” : “… şi sunt aici, căci m-am căit în moarte”. Cantina Purgatoriului se defineşte prin lirism, poetul italian exprimându-şi aici toată adâncimea credinţei sale în valorile umanităţii, ceea ce îl determină pe Miguel de Unamuno să exclame: “Din adâncul acestei nelinişti, din abisul sentimentului moralităţii noastre, ieşim la lumina unui alt cer, cum din adâncul Infernului a ieşit Dante să revadă stelele…”.
Intrarea în Paradis se face o dată cu invocaţia lui Apollo, zeul artei, căruia poetul îi cere sprijinul pentru a putea reda în versuri toată strălucirea fascinantă a sferelor cereşti.
Alături de Beatrice, poetul urcă în cerul Lunii, în cerul lui Mercur, unde împăratul Iustinian îi prezintă în termeni alegorici istoria Imperiului Roman, călătoreşte apoi în cerul Venerei, spre sufletele care au trăit iubirea profundă, spre cerul Soarelui, unde îl întâlneşte pe Toma d’Aquino, şi spre cerul lui Marte, alături de luptătorii pentru credinţa în Cristos. Întâlnirea cu strămoşul său, Cacciaguida, îi prilejuieşte lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar îi confirmă şi viitorul său strălucit, semn al conştiinţei propriei valori. În cerul lui Jupiter, el are prilejul să-i întâlnească pe marii suverani, în cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, în cerul înstelat, are revelaţia triumfului lui Cristos şi primeşte binecuvântarea Sfântului Petru. În discuţiile filosofice cu Sfântul Iacob şi Sântul Ioan, Dante abordează problemele dragostei şi speranţei.
Ultima treaptă a Paradisului este Empireul, unde, la rugăciunea Sfântului Bernard, Fecioara îi prilejuieşte lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumină străpunge însă mintea acestuia şi îl aduce în real, pentru a rosti cuvintele prin care se încheie poemul, respectând simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte
căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni roţii mă-mpingea-nainte
iubirea ce roteşte sori şi stele”.

Descrierea Paradisului este un adevărat poem al lumii şi al frumuseţii, căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu  rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.
Idealul perfecţiunii pe care l-a împrăştiat întreaga Renaştere este influenţat în cea mai deplină măsură de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului ţine de o arhitectură grandioasă, poetul organizând în simetrie cele trei cantice, precum şi cânturile ce le compun. Complexitatea lucrării este generată şi de multitudinea de sensuri pe care ea le propune şi pe care Dante însuşi le anunţă încă de la apariţia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit căruia poetul călătoreşte în anul 1300, vreme de şapte zile. Din el rezultă însă imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cânt, atunci cînd eroul este atacat de trei fiare, simbolizând lăcomia, violenţa şi viclenia. Călătoria este una simbolică, de purificare, mai întâi prin raţiune, întruchipată de Vergilius, apoi prin iubire, a cărei exponentă este Beatrice. De aici rezultă un profund sens moral, căci exemplul lui Dante este oferit întregi umanităţi. Epoca istorică evocată, sângerosul ev mediu, ar putea permite şi receptarea unui  suprasens, acela al ieşirii din frământata contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, în toată gloria pe care o evocă personajele Comediei.
Din acest punct de vedere, lucrarea, în care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situaţiei politice, evocări ale unor personalităţi exemplare, dar şi configuări ale teoriilor ştiinţifice vehiculate în epocă, privind poziţia planetelor în Univers, este o sinteză a culturii şi literaturii medievale. Evocarea vechii Florenţe în opoziţie cu cea contemporană este pentru Dante un prilej de a-şi afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cărţii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa şi Florenţa sunt temele centrale, axele în jurul cărora se rotesc toate cânturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii şi Florenţa, patria nerecunoscătoare, dar întotdeauna iubită, toate aceste elemente sunt puternic înrădăcinate în mintea şi sufletul poetului, care le poartă cu el în imaginara sa călătorie, în tenebrele Infernului, în cântecele Purgatoriului ori în strălucirea Paradisului”.
Arta dantescă a fost şi ea, alături de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au putut aşterne umbra peste capodoperă. Stăpân peste arta compoziţiei, poetul îşi organizează edificiul artistic într-o uimitoare impresie de viaţă. Succesiunea dinamică, dar echilibrată a planurilor compoziţionale, puterea de a concentra esenţialul în tablouri memoriabile, gama largă a mijloacelor plastice la care apelează poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum şi versul fluid şi muzicalitatea limbii literare italiene care se întemeiază prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile şi, în ordinea marilor capodopere, unice.
Ivită într-un timp în care omul era schematizat şi supus dogmelor, Divina Comedie prefigurează cuceririle Renaşterii, propunând un om stăpânit de pasiuni, de dureri, de aspitaţii care îl ajută să depăşească ameninţarea morţii. Cu toate că a fost poetul  lumii de umbre, Dante afirma triumful vieţii în eternitate, prin raţiune şi iubire, triumful adevărului şi al dreptăţii, nu  numai asupra cetăţii medievale, ci asupra întregului cer înstelat, spre care cititorii lui Dante îşi ridică, invariabil, privirile.

Influenţa asupra literaturii române

Ea însăşi întemeiată pe tradiţiile antichităţii şi ale evului mediu, nutrită din sevele literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o şi a preţuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului reperul umaniştilor, dar şi al modernilor care au regăsit în ea propriile valori.
Fără a se regăsi la un anume scriitor sau într-o anumită operă literară, capodopera italiană a impresiponat cultura română prin marii ei susţinători, care au oferit cititorului, prin comentariul lor pertinent, perspectiva reală asupra acestui mare poet. Preocupările lui Coşbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantescă au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora întru latinitate, atât de strălucit sintetizează în personalitatea lui Dante Alighieri.

Aprecieri critice

“Florenţa, în cazul său, nu e un loc unde se săvârşesc acte absolute, ci expresia durersoasă a unei experienţe existenţiale ce se desfăşoară în întregime pe firul lentei şi inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute şi de neînlocuit.”
(D’Arco Silvio Avalle)

“Spectacolul care i se înfăţişează poetului străbătând cele trei lumi de dincolo (metaforă a propriei sale situaţii morale – şi a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesităţii şi posibilităţii ei de îndreptare, de înălţare şi de salvare) demonstrează că personalitatea umană, înzestrată cu lumina raţiunii şi cu puterile liberului arbitru, îşi poate dirija destinul, sustrăgându-se de sub puterea nocivă a patimilor, spre a câştiga astfel demnitate umană, echilibru şi armonie.”
(Ovidiu Drîmba)

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Istoria idealista T-Z

T
Talao – Regele Argosului, tatal lui Adrast
Tallas – Zeul protector al tinerilor casatoriti la romani, corespunzator lui Himeneu de la greci. Cand mireasa intra intr-o casa noua, il invoca pe Talass.
Talos – Nepot si discipol al lui Dedal; i se atribuia inventia strungului si a fierastraului. Dedal l-a ucis din invidie. Urias din bronz oferit de Hefaistos lui Minos, ca sa-i supravegheze Creta. Cand intalnea straini, se inrosea si-i imbratisa, omorandu-i astfel in imbratisarea lui de foc. A fost scos din minti de Medeea, cand argonautii s-au oprit in Creta, printr-o vrajitorie. Monstrul s-a aruncat intr-o prapastie.
Tanatos – Personificarea mortii in mitologia greaca. Zeu crud, frate al somnului (Hypnos). Este reprezentat ca un geniu inaripat si tacut, cu o torta stinsa sau rasturnata.
Tantal – Fiul lui Zeus, rege al Frigiei sau al Lidiei, parinte al lui Pelope si al Niobei. A intrat in dizgatia zeilor, pentru mai multe motive, care figureaza in versiuni variate: si-a insusit o parte din ambrozia sau din nectarul zeilor si ar fi distribuit din ele semenilor lui; l-a rapit dintre ei pe paharnicul lor, pe frumosul Ganimede; a destainuit Iunonei aventurile lui Zeus. Fapta cea mai cumplita a fost aceea de a oferi zeilor, la un ospat, trupul propriului copil, Pelope. Acestia si-au dat seama la timp de monstruozitatea faptei si dupa ce au readus la viata pe copil, l-au condamnat pe Tantal la o sete si foame vesnica, cufundat intr-o apa limpede, de care si o foame nu se putea atinge si pus sub un copac cu fructe gustoase, la care nu putea atinge si pus sub un copac cu fructe gustoase, la care nu putea ajunge. Pedeapsa divina a atins-o si pe Niobe, ai carei 14 fii si fiice au fost sagetati de Apollo si Artemis.
Taras – Fiul lui Poseidon. A venit din Peloponez in Italia de sud si aici a intemeiat orasul Taranto.
Tartar – Cea mai adanca si mai infioratoare zona a Infernului, aflata sub mare. Aici, Zeus i-a inchis pe titanii care s-au razvratit impotriva lui. Tot aici, isi ispaseau pedeapsa ciclopii, danaidele, Sisif, Tantal si altii. Tatarul est pazit de Cerber.
Telefassa – Sotia lui Agenor si mama lui Cadmos si a Europei.
Tersiloh – Fiul lui Antenor; a fost ucis in timpul asediului Toiei.
Thor – Primul fiu al lui Odin si al Freyei, arbitru al razboiului, zeu al vanturilor si al furtunilor la scandinavi.
Tiamat – Zeu al haosului primordial in mitologia babiloniana. A fost invins si tinut in rau de Marduk, care a restabilit ordinea in univers.
Triton – Zeul marii in mitologia greaca, fiul lui Poseidon si al Amfitritei, jumatate om, jumatate peste. Traia in apele marilor si potolea apele agitate, cu trambite formate din scoici. Facea parte din suita lui Poseidon.
Troia – Cetate antica in nord-vestul Asiei Mici, langa Pontul Euxin. A fost adusa la lumina de H. Scheliemann si W. Dorpfeld in 1868, pe inaltimea Hisarlik. Noua sunt straturile care dovedesc existenta a tot atatea cetati construite in diverse epoci. Prima ar incepe in 3000 i.Chr. Troia cantata de Homer formeaza stratul al saptelea, din epoca miceniana (sec. XIV – XII i.Chr.). Distrugerea eu a avut loc, dupa parerea arheologilor, in sec. XII.
U
Ulise – Fiul lui Laerte si al Anticleei, sotul Penelopei si tatal lui Telemac. De la Circe, a mai avut un fiu, pe Telegon. A fost regele insulei Itaca. Cand Agamemnon si Menelau au hotarat sa porneasca razboiul impotriva Troiei, Ulise, simuland nebunia, a refuzat sa participe; a fost vazut, intr-adevar, semanand sare printre brazde si arand cu un plug la care injugase un bou si un magar. Palamed, simtind inselaciunea, l-a pus inaintea plugului pe propriul fiu, Telemac. Ulise l-a vazut la timp, a lasat deoparte nebunia si s-a demascat. La randul lui, o data ajuns sub zidurile Toiei, a descoperit inselaciunea lui Ahile, care se ascunsese printre femeile din Scir. In cei zece ani cat a durat asediul Troiei, ambii eroi si-au aratat calitatile cu totul exceptionale. Ideea calului de lemn, introdus cu un grup de osteni greci in Trioa, in timpul noptii, a fost a lui Ulise. Dupa razboi, in drum spre Itaca, a trecut prin numeroase peripetii povestite de Homer in Odiseea. Cand a ajuns in Itaca, i-a ucis pe toti pretendentii sotiei lui. La randul lui a fot ucis apoi de fiul avut cu Circe, Telegon, asa cum prevazuse un oracol.
Ursitoare – Fiinte legendare din basmele romanesti, identice parcelor din mitologia romana; sunt in numar de trei sau sapte, tinere si frumoase sau urate si batrane. Ele hotarasc destinul copiilor inca de la nastere.
Ushas – Aurora, in mitologia vedica. Soarele, care era foarte indragostit de ea, o urma indeaproape.
Ushil – Zeul soarelui in mitologia etrusca.
V
Valcondra – Paradisul zeului Visnu in mitologia vedica.
Valkirii – Zeite fermecatoare in mitologia germana, care ii ajutau pe razboinici, iar pe cei ce mureau eroic, ii duceau in Walhalla.
Vam – Rau involburat al viciilor in mitologia scandinava.
Venus – Zeita italica a vegetatiei, a primaverii, a frumusetii a aurorei si a justitiei, protectoare a gradinilor si a vitei de vie. Sub influenta grecilor, a devenit zeita iubirii si a fost identificata cu Afrodita. La Roma avea doua temple.
Vertumnus – Zeu tutelar al gradinilor si al fructelor in mitologia romana, reprezentat ca un tanar frumos, cu cununa e spice pe cap. Atributul lui era cornul abundentei.
Victoria – Personificare romana a victoriei, identificata cu zeita Nike a grecilor. Avea un templu pe Palatin, in Roma. Era mult mai venerata la romani.
Visnu – Divinitate vedica; simboliza soarele si aparea credinciosilor sub noua infatisari; cea de a noua incarnare se numeste Budha. A zecea inca nu a aparut; ea se va desavarsi la sfarsitul lumii, cand va deveni om, sub forma unui copil. O data cu aceasta noua incarnare, va incepe o era a vinovatiei.
Varcolac – Animal fantastic in mitologia romaneasca, un fel de om-lup, care prin muscaturile lui provoaca intunecimile de pe Luna si de pe Soare.
Vritra – Sarpe urias in mitologia vedica, ucis de zeul furtunii, Indra, cu trasnetul. E un simbol al norilor si al ploilor.
Z
Zamolxe sau Zalmoxe – Zeu geo-dac, personaj legendar, care ar fi trait, dupa marturia istoricului Herodot si a lui Strabon, pe vremea expeditiei lui Darius al persilor, in 513 i.Chr., pe meleagurile Daciei. Este intemeietorul religiei geto-dacilor. Cultul lui este identic aceluia al misterelor dionisiace sau orfice. A fost identificat mai tarziu cu Gebeleizis.
Zeto – Fratele geaman al lui Amfion in mitologia greaca. Impreuna au razbunat-o pe mama lor, Antilope, asuprita de Dirce.
Zeus – Zeul suprem in mitologia greaca, parinte al tuturo zeilor si al oamenilor, stapan al universului. Numele lui insemna “cel plin de raze”, “stralucitorul” si personifica cerul, firmamentul luminos. Proteja intreaga natura, viata sociala si bunastarea oamenilor. In desele lui capricii, venea pe pamant, unde isi alegea dintre muritoare pe cele mai frumoase, ceea ce trezea nemultumirea sotiei lui, Hera, care nu de putine ori se razbuna pe acestea. Era venerat mai ales in Dodona, apoi la Olimpia si in Creta. Sediul lui era in Olimp. La romani era cunoscut sub numele de Iupiter. Era reprezentat ca un om viguros, cu barba. Statuia scluptata de Fidias pentu templul din Olimp il reprezinta asezat; aceasta este una din cele sapte Minuni ale lumii.
Zibog – Zeul protector al vietii in mitologia slava.
Ziselbog – Personificare a lunii in mitologia slava
Zana – Personaj fantastic feminin, bun sau rau – zane bune, sau zane rele – primele frumoase, celelalte, de obicei, urate, din mitologia si basmele romanesti.
Zmeu – Fiinta legendara in basmele romanesti, asemenea balaurului; apare si ca fiinta a vazduhului, cu atribute fantastice; varsa foc pe gura, umbla cu o falca in cer si una in pamant, iar pe cap are o piatra nestemata care lumineaza ca soarele. De obicei, adora fetele frumoase, pe care le rapeste, ceea ce il face de temut. Este invins mai intodeauna de Fat-Frumos.

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Istoria idealista M-S

M
Ma – Divinitate a vechii Lidii, corespunzatoare zeitei Rea Silvia a romanilor sau o Magna Mater. Bachus a fost educat de o discipola a ei.
Magi – Preoti persani cu puteri politice, capabili, unii, de profetii si vindecari de boli.
Maia – Pleiada in mitologia greaca, fiica lui Atlas si a Pleionei. A fost iubita de Zeus, caruia i-a dat pe Hermes. Apoi zeul a preschimbat-o intr-o stea. Divinitate italica arhaica, ocrotitoare a fructelor.
Mani – Sufletele mortilor sau umbrele lor, la romani, socotite divinitati. Ele continuau sa exercite o influenta asupra celor ramasi in viata. Erau, in general, considerate spirite sau duhuri bune, binevoitoare. In cinstea lor erau organizate serbari numite Parentalii sau Feralii.
Mantos – Fiica lui Tiresias, profetul din Teba. Cand cetatea a fost cucerita de egipteni, ea a fost dusa la Delfos, pentru a servi oracolul lui Apollo. Acolo a dat nastere lui Mops. Zeu etrusc, faimos profet, intemeietor al orasului Mantova.
Marduk – Divinitate babiloniana, legata de facerea lumii, dupa victoria repurtata asupra monstrului Tiamat.
Medeea – Fiica lui Eete, regele Colhidei. Dotata cu puterea magica l-a ajutat pe Iason sa puna stapanire pe lana de aur. Impreuna cu acesta a parasit apoi Colhida, pentru a se stabili in Corint, aici Iason a indragit-o pe Creusa si a parasit-o. Medeea s-a razbunat insa, oferind Creusei un vesmant otravit care a ucis-o si i-a ucis si pe proprii fii avuti cu Iason. A fugit apoi la Atena, pe un cal
tras de balauri unde l-a luat de sot pe Egeu, pe al carui fiu a incercat, de asemenea, sa-l otraveasca.
Medusa – Monstru feminin in mitologia greaca, care avea capul plin de serpi. Medusa mai ales avea darul de a pietrifica cu privirea ei. Perseu a reusit sa-i taie capul si sa impietreasca cu el dusmanii. Din sangele ei a tasnit Pegas, calul inaripat.
Melissa – Nimfa, fiica a regelui Cretei, Meliseu. L-a hranit pe Zeus cu lapte de capra si a invatat poporul cretan cum sa obtina mierea de albine.
Memnon – Fiul lui Titon si al lui Eos. A luptat la Trioa si a fost ucis de Ahile. De pe rugul pe care a fost incinerat, s-au ridicat in zbor numeroase pasari care s-au luat la harta intre ele. Zeus l-a trecut printre zei, facand-l nemuritor. In Egipt, langa Teba exista si acum Coloanele lui Memnon, de fapt ale faraonului Amenhotep III, din secolul XV i.Chr., construite pentru manusoleul acestuia. In antichitate, una din coloanele ramase in picioare, scotea dimineata un sunet asemanator celui de vioara, care a fost interpretat drept salutul lui Memnon adresat mamei sale, care nu contenea sa-l planga.
Mentor – Fiul lui Aclim din Itaca si prientenul lui Ulise. Acesta, cand a plecat la Troia, l-a lasat sa-i supravegheze casa si sa-i educe fiul, pe Telemac. Atena insasi i s-a prezentat de cateva ori lui Telemac sub infatisarea bunului Mentor.
Mesterul Manole – Personaj din legendele si baladele romanesti, presupus arhitect al Manastirii Arges si sacrificat, impreuna cu sotia lui, pentru vesnicia manastirii si a frumusetii ei. Sotia lui a fost zidita intre zidurile manastirii, iar el, dupa terminarea falniciei constructii, a fost constrans de Radu voda, spune legenda, sa sara de pe acoperis, cu ajutorul unor aripi de lemn. In locul unde a cazut, a tasnit din pamant un izvor. Legenda manastirii Arges sau Legenda Mesterului Manole este una din cele mai sugestive din folclorul romanesc si balcanic. Un mit strain de orice religie, care, prin sacrificarea fiintei iubite, demonstreaza participarea creatorului acestei opere de arta, patetic, total, la creatia lui; opera traieste astfel prin propria noastra viata, traire si sensibilitate, acesta este simbolul legendei.
Metalos – Fiul lui Sisif si nepot al lui Eol. A intemeiat orasul Metapont, care l-a declarat zeu dupa moarte.
Minotaur – Monstru cu trup de om si grumaz si cap de taur, fiul al reginei Parsifae, sotia lui Minos, indragostita de un taur, trimis de Poseidon in Creta.
Minuni ale lumii – Capodopere ale arhitecturii si sclupturii antichitatii, in numar de sapte: (1) Piramida lui Keops. (2) Gradinile suspendate ale Semiramidei, din Babilon. (3) Statuia lui Zeus din Olimpia (in Peloponez), opera
lui Fidias. (4) Farul din Alexandria, in Egipt. (5) Colosul din Rhodos. (6) Templul zeitei Artemis din Efes. (7) Mormantul lui Mausol – rege al Cariei, dedicat acestuia de sotia sa, Artemisia in Halicarnas.
Molock – Divinitate orientala, inchipuita sub forma unei fiinte pe jumatate om, jumatate vitel. In bratele lui de bronz, cartaginezii jertfeau copii, dupa ce mai intai inroseau statuia acestuia. Numele lui era, de asemenea, folosit de evrei pentru a desemna pe zeul fenician Melekkart.
N
Namtar – Divinitate infernala in mitologia babiloniana, care aduna toate bolile si apoi le imprastia pe pamant.
Nemesis – Zeita dreptatii si a pedepsirii dusmanilor in mitologia greaca.
Neptun – Zeul roman al marii si al apelor (corespunzator zeului Poseidon in mitologia greaca). La Roma avea un templu langa Circul Flaminius in Campul lui Marte. Serbarile inchinate lui, Neptunalii, erau celebrate la 21 iulie. La greci a fost mult mai popular. Era reprezentat ca si Poseidon, ca un barbat viguros, tinand in mana un trident.
Nifelheim – Lumea de dincolo, a celor morti, in mitologia nordica. Aici ajungeau sufletele celor ce mureau de moarte naturala; in Walhalla, in schimb, ajungeau sufletele eroilor cazuti in lupte.
Nike – Personificarea victoriei. Dupa Hesiod, era sora lui Zelos (Ambitia), Kratos (Forta) si Bia (Violenta). La Atena a fost identificata cu zeita Atena insasi, reprezentata fara aripi. Atat romanii cat si grecii si-au inchipuit-o ca pe o tanara purtand aripi larg deschise.
Nodon – Divinitate celtica, avand aceleasi atribute cu zeul grec Marte.
Nusku – Divinitate a focului in mitologia asiro-caldeeana. Personifica focul ca mesager al oamenilor catre zei, mai ales cand focul este folosit pentru jertfe.
O
Oceanus – Fiul lui Uranus si al Geei. Personificare a oceanului sau a marelui rau care inconjoara lumea si, din care, in fiecare zi, apar Soarele, Luna si stelele. Sotia lui era Thetis, fiicele lor erau oceanidele.
Odiseea – Poem grec, in 24 de canturi, opera a lui Homer, care expune peripetiile lui Ulise (Odiseu) dupa terminarea razboiului troian si intoarcerea lui in patrie, Itaca.
Omorca – La caldeeni, femeie – divinitate care a stapanit monstrii haosului. Zeul Bel a impartit-o in doua: una a format cerul si cealalta pamantul.
Onocentauri – Monstrii jumatate oameni, jumatate magari in mitologia greaca.
Orfeu – Fiul muzei Caliope si al lui Eagru, regele Traciei, cantaret din lira, primita in dar de la Apollo. Cantecul lui fermeca oamenii, imblanzea animalele si natura dezlantuita. Cand Euridice, sotia lui, a fost muscata de un sarpe, el a coborat in Infern si a induiosat cu cantecul lui pe insasi Persefona, care i-a redat-o pe Euridice, cu conditia sa nu se intoarca sa o priveasca, pana ajunge pe pamant. Nerabdarea i-a fost insa mai puternica. In clipa cand si-a intrors privirea spre ea, Euricide a disparut pentru todeauna. Zadarnica a fost dupa aceea orice incercare de a o redobandi din imparatia mortii. Revenit singur pe pamant, a fost sfasiat de menade, pe muntele Rhodope, furioase ca Orfeu nu le acorda nici o atentie. Capul si lira aruncate in mare, spune legenda, ar fi ajuns pana in insula Lesbos, devenita de atunci leaganul poeziei. Mitul lui Orfeu simbolizeaza poezia desavarsita care transforma natura in cultura; poezia devine astfel un mijloc civilizator, euforic, vital.
Orion – Urias din Beotia, care a fost continuu pe urmele pleiadelor pana cand Zeus l-a preschimbat intr-o constelatie. A iubit-o pe Aurora, fapt pentru care Diana, din ura, l-a ucis prin muscatura unui scorpion. Zeus l-a preschimbat si pe el intr-o constelatie, Scorpion.
Osiris – Zeu egiptean al vegetatiei si al Nilului, fiu al zeului pamantului, Geb, si al zeitei cerului, Nut. Sotia lui a fost Isis. Era reprezentat ca o mumie, avand in mana un bici sau un toiag. A fost un simbol luminos al omenirii, erou civilizator, protector al ordinii si al justitiei.
Oto – Fiul lui Alou si frate al lui Efialte, titani care s-au razvratit impotriva lui Zeus. Dupa altii, a fost unul din binevoitorii omenirii.
P
Palemon – Numele lui Melicert, din clipa cand a fost primit de zeii marii.
Pan – Fiul lui Zeus si al Penelopei, sau, dupa altii, al lui Hermes si al nimfei Calisto in mitologia greaca, zeu al gradinilor si al ogoarelor, prezenta nelipsita printre pastori si tarani, faptura jumatate om, jumatate tap. Aparitia lui provoca spaima si nedumerire, panica. Speria nimfele si se complacea sa le vada fugind de el. Siringa, de exemplu, infricosata, o data cu aparitia lui, s-a aruncat intr-un rau si Ladon, implorat de ea, a preschimbat-o intr-o trestie. Pan, auzind un sunet, al trestiei in bataia vantului, a fost sigur ca asculta plansul nimfei. A taiat atunci trestia in mai multe bucati, le-a pus una langa alta si a format naiul, cu care a cantat de atunci toata disperaea nimfei si a lui. Acelasi zeu a avut de la nimfa Eco, un fiu. Era nelipsit din cortegiul lui Dionysos. La romani se numea Faun sau Silvanus. Cultul lui era venerat in Arcadia, pe muntele Lico. Dupa o versiune, Pan simbolizeaza forta vitala care insufleteste totul in natura.
Pandora – Prima femeie in mitologia greaca. A fost creata de Hefaistos, la porunca lui Zeus, care a vrut sa-i pedepseasca, prin aparitia ei, pe oameni, pentru focul pe cae Prometeu l-a furat din Olimp. Ea trebuia sa fie atat de frumoasa, incat sa-i scoata din minti pe muritori si sa provoace cele mai mari nenorociri. A fost inzestrata, pentru aceasta, cu toate darurile pentru a cuceri pe oricine. Tot atunci, a primit de la zei un vas plin cu toate relele, pe care trebuia sa-l tina inchis. Curioasa, l-a deschis si din el s-au raspandit pe pamant tot felul de catastrofe, epidemii si nenorociri. Cand a vrut sa-l inchida, nu mai ramasese in el decat speranta.
Paris – Fiul lui Prima si al Hecubei. Afland de la un oracol ca fiul lor va aduce o mare primejdie Troiei, parintii l-au lasat in parasire pe muntele Ida. Cand, mai tarziu, la nunta lui Peleu cu Thetis, cineva a trebuit sa ofere marul de
aur celei mai frumoase dintre Hera, Afrodita si Atena. Paris, invitat la oaspat, a oferit marul Afroditei. Celelalte zeite, indignate au hotarat sa se razbune pe Troia. Cand el a rapit-o intr-adevar pe Elena, sotia lui Menelau, regele Spartei, a provocat razboiul dintre greci si troieni, care s-a sfarsit cu distrugerea Troiei. Paris a reusit sa-l ucida pe Ahile, lovindu-l in singurul loc vulnerabil, in calcai, si la randul lui a fost ucis de Filoctet.
Partaon – Regele Calidoniei, fiul lui Agenor si tatal lui Eneu.
Pacala – Erou din snoavele romanesti, cunoscut si sub numele de Pepelea, istet prin excelenta, dibaci in orice imprejurare, chiar daca aparent este neghiob si fara minte; in basme este spiritual si binevoitor.
Pegas – Cal inaripat in mitologia greaca, nascut din sangele Medusei, cand aceasta a fost decapitata de Perseu. Si-a luat apoi zborul spre Olimp, fiindca Zeus era parintele lui. El i-a adus lui Zeus, in continuare, trasnetele si fulgerele. A fost apoi calul lui Perseu, care, cu ajutorul lui, a eliberat-o pe Andromeda si al lui Bellerofon, care a ucis Himera. Cand Bellerofon a vrut sa ajunga calare pe Pegas in olimp, calul l-a facut sa se prabuseasca pe pamant. Zeus l-a trecut pe Pegas printre constelatii.
Perkun – Zeul tunetului si al trasnetului in mitologia slava. Judeca si cindamna talharii ca si pe cei vinovati de fapte rele.
Persefona – Fiica lui Zeus si a Demetrei. Intr-o zi, in lipsa mamei ei, Persefona a fost rapita de Hades si dusa in Infern. Demetra, scoasa din minti, a cautat-o pe tot cuprinsul pamantului, pana a aflat de la Zeus ca se gaseste in puterea lui Hades. Tot prin Zeus a obtinut ca fiica ei sa stea trei luni cu Hades si noua luni cu ea. Mitul simbolizeaza moartea naturii timp de trei luni (primavara, vara si toamna). La romani, era venerata sub numele de Proserpina.
Pleistoros – Zeul trac al razboiului.
Pluto – Zeul bogatiilor in mitologia greaca, fiul lui Iason si al zeitei Demetra. Era orb si isi imprastia comorile la intamplare. Era reprezentat ca un copil, tinand in mana cornul abundentei. In mitologia romana, fiu al lui Saturn i al Rheei, frate al lui Jupiter si Neptun. A fost zeul Infernului, corespunzator lui Hades.
Polibot – Urias care s-a razvratit impotriva lui Zeus. A fost pedepsit de Poseidon, care i-a preschimbat intr-o stanca.
Poseidon – Zeul marii in mitologia greaca, corespunzator zeului roman Neptun. Tatal lui era Cronos si mama Rhea. Impreuna cu sotia lui, Amfitrita,
locuia intr-un palat pe fundul marii si, de acolo, stapanea marile si oceanele cu tridentul. Provoca cutremurele, furtunile de pe mare, ca si eruptiile vulcanilor. Ocrotea marinarii destoinici, pescaii si pe cei care doreau sa cunoasca marea, cu bune intentii. A cunoscut Troia, impreuna cu Apollo. In cinstea lui se organizau Jocurile istmice, in istmul Corintului. Ii erau socotiti sacri delfinul si pinul (fiindca din lemn si din pin erau construite corabiile); era reprezentat ca un barbat atletic cu barba, coroana si trident in mana.
R
Ra – Personificarea soarelui in mitologia egipteana, venerat la Elipolis (Cetatea Soarelui). Era socotit ca fiind cel mai puternic dintre toti zeii. Avea doua barci, in care putea parcurge tot cuprinsul boltii ceresti, una pentru zi, alta pentru noapte. Ea reprezentat ca un om cu capul de soim, cu un disc solar deasupra capului, sau cu picioarele intr-o corabie sau pe o barca pe care putea trece de la o extrema la alta a orizontului.
Radamant – Fiul lui Zeus si al Europei; rege al cetatii Cnosos. Izgonit din Creta de fratele lui, Minos, s-a stabilit in Beotia si a luat-o de sotie pe Alcmena. A fost un rege drept si a pus in aplicare legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, ca si legea increderii in juramantul acuzatului, daca nu exista martori. Dupa moarte, a fost judecator in Infern.
Rembka – Divinitate cu atribute asemanatoare zeitei Venus, aparuta din apele marii.
Rhea – Fiica lui Uranus si a Geei. A fost sotia lui Cronos si mama lui Zeus, Hades, Poseidon si a altor zeitati. Era Mama cea Mare, Regina Mater si venerata ca atare. In Creta a fost identificata cu Cibele; cultul ei s-a raspandit si la Roma.
Rizeu – Centaur, fiul lui Ission si al Nefelei. A fost ucis de Teseu, la nunta lui Piritou, unde centaurii i-au atacat pe lapiti.
Roma – Personificare a orasului Roma, venerata ca zeita. Era reprezentata ca o femeie purtand pe cap un coif cu aripi sau, asezata pe un tron, cu o lance in mana si cu un scut alaturi. Chipul ei se afla pe numeroase monede vechi si pe basoreliefuri.
Rusalce – Nimfe sau zane ale apelor, femei frumoase, pe cat de seducatoare, pe atat de primejdioase, in mitologia slava.
S
Sakun – Divinitate feniciana, cu aceleasi atribute ca ale zeului grec Hermes.
Satarupa – Mama primului om si primei femei in mitologia vedica.
Sator – Divinitate abstracta in mitologia romana, protectoare a granelor. Sator hominium et deorum era supranumit Iupiter, ca parinte al oamenilor si al zeilor.
Saturn – Personificare a prosperitatii in mitologia romana; venerat ca binefacator al omenirii, a fost asimilat lui Cronos al grecilor, cu atribute similare. A fost parintele lui Zeus, Ceres, Iunona, etc. I-a invatat pe oameni cultura pamantului si a vitei de vie. La Roma a avut un templu in preajma Capitoliului.
Savitar – Divinitate vedica, care inspira buna dispozitie si dorinta de viata. Era identificata cu soarele.
Selena – Personificare a lunii in mitologia greaca. Era fiica lui Hiperion si sora lui Helios si a lui Eos; identificata cu Artemis, Persfona si Hecate. A fost venerata mai mult de romani.
Set – Divinitate egipteana, simbolizand pustiul acoperit de nisip al Egiptului de Jos.
Sfinxul – Monstru legendar in mitologia greaca, cu corp de leu si cap de femeie. A fost trimis de Hera sa razbune moartea lui Cusip si sa-i pedepseasca pe supusii tebani ai lui Laios. Ii ucidea pe toti cei ce nu stiau sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Care este fiinta care dimineata mege in patru picioare, la
pranz in doua si seara in trei”. Cel ce o rezolva, putea deveni regele Tebei. Edip singur a stiut sa dea raspunsul cel bun: omul este cel care merge in copilarie in patru picioare, la maturitate in doua si la batranete in trei, sprijinit de toiag. Sfinxul s-a aruncat apoi de pe stanca, iar Edip a ajuns regele Tebei.
Sim – Zeu domestic, patron al familiei, divinitate a vetrei in mitologia slava.
Sokar – Zeul mortilor in mitologia egipteana.
Strigoi – Personificari ale duhurilor rele, raufacatoare, in basmele romanesti. In superstitii, personifica sufletele mortilor care isi parasesc noaptea mormintele pentru a se intoarce intre vii si a le provoca neajunsuri.
Svarog – Cerul, in mitologia slava, in care domneste zeul atotputernic Perun. Dupa o alta versiune, ar fi insusi zeul Perun.

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Istoria idealista D-L

D
Dabaida – Divinitate in America Meridionala. Dezlantuia furtuni, fulgere si tunete.
Dactili – Demoni originari din muntele Ida si stabiliti in insula Creta. Erau socotiti a fi primii mestesugari ai metalelor.
Dadee – Serbari celebrate la Atena, in timpul carora tortele se tineau aprinse timp de trei zile.
Dagon – Divinitate venerata de filisteni, in Siria. Era reprezentata cu o coada de peste. Dupa o versiune, proteja agricultura, dar reprezenta si divinitatea razbunarii.
Danaos – Fiul lui Belo, regel al Libiei. De cele cincizeci de fiice ale sale s-au indragostit cei cincizeci de fii ai lui Egipt, propriul sau frate. Danaos fugi cu fetele sale in Argos unde ajunsese un rege iubit de populatia acestei regiuni pentru prosperitatea obtinuta acolo. In acelasi timp avu proasta inspiratie sa-si puna fetele sa-si ucida sotii. Dintre acestia s-a salvat numai Linceu, care nu l-a iertat.
Delia – Unul din epitetele zeitei Atremis, care s-ar fi nascut in insula Delos.
Demodoh – Cantaret orb la curtea lui Alcinou, regele feacilor.
Demoni – Fiinte intermediare intre zei si oameni, unele bune altele rele. La romani, corespundeau geniilor. Socrate insusi socotea ca poseda un astfel de
demon, un fel de glas al constiintei. La romani, geniile erau in acelasi timp spiritele mortilor sau umbrele acestora.
Diana – Zeita italica, personificand luna. Corespondea zeitei Artemis in mitologia greaca. Era protectoarea vanatorii si a sclavilor si patroana a aliantelor dintre orasele latine. Un templu al ei se afla in Aricia, langa Roma si un altul pe Aventin. Este reprezentata ca o tanara imbracata sumar, cu o tolba cu sageti pe umar si insotita de o caprioara.
Drac – Personaj malefic din folclorul si literatura culta romaneasca, de gen masculin, urat i rau prin excelenta, cu eventuala derivatie din limba latina (draco). Are aspect omenesc, uneori asemanator Faunului.
Dragaice – In mitologia romaneasca zane rele, nemiloase, care ii schimonosesc pe oameni. La 24 iunie se tine o sarbatoare populara consacrata coacerii granelor, numita Dragaica.

E
Ea – Nimfa care a fost prefacuta intr-o insula pentru ca l-a respins pe zeul fluvial Fasi. Divinitate suprema in mitologia asiro-babiloniana.
Ebe – Zeita tineretii vesnice in mitologia greaca, fiul lui Zeus si a Herei. A fost paharnica zeilor in Olimp inaintea lui Ganimede. Cand Heracles a fost adus printre zei, i-a fost data sotie.
Eco – Nimfa din Boetia, careia ii placea sa vorbeasca fara incetare. A fost folosita pentru aceasta de Zeus ca sa o intretina pe Hera, in timpul aventurilor lui galante. Cand Hera si-a dat seama, a pedepsit-o, facand-o sa nu mai poata rosti decat ultimele silabe ale intrebarilor care ii erau adresate. Il indragise pe Narcis, dar nu-i putea raspunde acetuia decat astfel. Narcis, neintelegand-o, a respins-o. Disperata, a ratacit prin munti si paduri, pana cand din ea nu a mai ramas decat… ecoul. In sfarsit, dupa o alta legenda, fiind respinsa de Narcis, a fost indragita de Pan, dar nu a putut uita iubirea pentru Narcis si s-a stins de durere. Zeii au preschimbat-o intr-o stanca.
Elagabal – Divinitate solara in vechea Sirie, adorata sub forma unei pietre conice.
Electra – Fiica lui Agamemnon si a Clitemnestrei in mitologia greaca, sora lui Oreste si a Ifigeniei. L-a ajutat pe Oreste sa-si razbune parintele, ucigand pe urzupatorul si ucigasul Egist si pe Clitemenstra. Fiica a lui Oceanus si a lui Thetis, mama harpiilor.
Emon – Fiul lui Creon, urzupatorul tatalui lui Edip la tronul Tebei. Cand Antigona a fost condamnata la moarte de Creon pentru ca a indeplinit ritualul
funerar pentru fratii ei, Eteocle si Polinice, dupa legile stramosilor, Emon, care o iubea peste masura, s-a sinucis langa corpul ei.
Ereb – Fiul haosului si al intunericului, sotul Noptii. Razvratindu-se impotriva lui Zeus, a fost schimbat intr-un rau si aruncat in Infern. Infernul se mai numeste si Ereb.
Eridan – Fiul lui Oceanus si al lui Thetis. Numele stelei in care Apollo l-a schimbat pe fiul lui, Feton.
Eros – Zeul iubirii in mitologia greaca, fiul Afroditei si al lui Ares, sot al nimfei Psyche. Zeii l-au oferit oamenilor in dar ca pe o forta care inspira pe poeti si pe artisti, motiv de bucurie a vietii. Este reprezentat ca un copil sau ca un tanar tinand un deget in gura, pentru a sugera discretia, cu aripi, inarmat cu un arc si tolba, plina cu sageti ce le lansa catre zei si oameni, insuflandu-le iubirea, sentimentele delicate. In alte reprezentari apare ca un copil care tortureaza un fluture, simbol al sufletului; uneori in rolul fluturelui apare o tanara cu aripi de fluture. A capatat intre timp si un caracter funerar, figurand ca un copil tinand o flacara cu varful in jos, insotind mormintele si sarcofagele.
Euriclea – Doica lui Ulise, care la reintoarcerea aestuia de la Troia, travestit in cersetor, l-a recunoscut dupa o rana veche la picior.
Europa – Fiica regelui fenician Agenor si a Telefassei, sora lui Cadmos in mitologia greaca. Intr-o zi, aflandu-se pe tarmul marii impreuna cu alte tinere, a fost rapita de Zeus care a luat infatisarea unui taur alb si a dus-o in insula Creta. Acolo a dat nastere lui Minos si lui Radamant.
Ezagulis – In mitologia lituaniana, zeu al mortii, caruia i se dedicau procesiuni funebre.
F
Fantasos – Fiul somnului si al Noptii, frate al lui Morfeu, protector al somnului si al viselor.

Fat-Frumos – Personaj din basmele romanesti, cel mai indragit de popor pentru frumusetea, barbatia, generozitatea si omenia lui, insusiri proprii poporului roman insusi. Est prototipul tanarului frumos si bun, al carui destin este legat de cel al Ilenei Cosanzene.
Fenix – Pasare egipteana legendara cu infatisare de paun sau de acvila. La fiecare 500 sau 1461 de ani, murea arsa de vie in propriul cuib si poi renastea din cenusa. Cifrele erau legate de astrologie. Prieten si educator al lui Ahile. In timpul asediului Troiei el a comandat pe mirmidoni.
Folo – Centaur, fiul lui Ission. L-a gazduit cu bunavointa pe Heracles, cum nu au facut ceilalti centauri.
Fong – Hoang – Geniu scluptat pe armele vechilor imparati chinezi.
Fortuna – Zeita din mitologia romana si veche divinitate italica. O reprezentare a acesteia in marmura se afla in muzeul arheologic din Constanta. O femeie bogat invesmantata, tinand in mana cornul abundentei. Aeva drept atribute: carma, sceptrul, roata si sfera. In alte efigii, apare cu aripi si cu ochii acoperiti.
G
Galaxia – Formata, dupa legenda, din picaturile cazute din sanul Iunonei cand il alapta pe pruncul Heracles, picaturi raspandite in cer. Pe aceasta cale, eroii puteau ajunge printre zei.
Geb – Divinitate egipteana, personificare masculina a pamantului.
Gebeleizis – Zeu al geto-dacilor, identificat cu Zamolxis, Iupiter, Apollo sau cu Bachus.
Geea – Personificare a pamantului in mitologia greaca; mama a tuturor celor insufletiti, cea mai veche divinitate; a aparut din haos si a conceput cerul, marile si muntii; a dat nastere intregii vieti si totul se intoarce, spune legenda, dupa moarte in sanul ei. A fost identificata cu Demetra sau Cibele. Romanii o numeau Ceres. Atributele ei erau: sarpele, cornul abundentei, florile si fructele.
Genii – La romani, duhuri sau spirite bune si rele, personificare a protectorilor divini, buni sau rai. Apareau ca niste copii goi, cu aripi. Fiecare muritor avea cate un geniu propriu. Grecii ii numeau daimoni (demoni).
Goniade – Nimfe care locuiau intre Beotia si Atica si care protejau puritatea apelor.
Gorgone – Trei monstri feminini in mitologia greaca, care aveau capul plin de serpi: Medusa, Euriale si Steno. Medusa mai ales avea darul de a pietrifica cu privirea ei. Perseu a reusit sa-i taie capul si sa impietreasca cu el dusmanii. Din sangele ei a tasnit Pegas, calul inaripat.
Gula – In mitologia asiriana, zeita, sotia lui Ninib. Era socotita personificarea caldurii (binefacatoare si ucigatoare).
Gule – Fiinte misterioase, vampiri in mitologia slava.
H
Hadad – Zeul trasnetului
Hades – Fiul lui Cronos si al zeitei Rhea, frate al lui Zeus si Poseidon. Era stapanul Infernului in mitologia greaca, impreuna cu sotia lui, Persefona. Sub acest nume se intelege si imparatia subterana a mortilor, Avernul. Pentru a putea aici, mortii trebuia sa plateasca un obol barcagiului Caron. Numai umbra celui ce era ingropat sau incinerat putea intra in imparatia lui Hades. In plus, el era stapanul tuturor bogatiilor subsolului. Ii erau sacri narcisa si chiparosul.
Hanuman – In mitologia vedica, erou-maimuta care l-a ajutat pe Rama sa-l invinga pe Ravana. Divinitate binefacatoare.
Haoma – La persi, substanta avand calitatea de a prelungi viata oamenilor, de a proteja campurile si animalele.
Haos – In conceptia vechilor greci despre lume, spatiu nesfarsit, intunecat, care ar fi existat inaintea tuturor lucrurilor si din care s-a nascut totul. O alta versiune vede haosul nu ca un spatiu gol, ci ca o gramada uriasa de materie. Din haos au aparut Geea (Pamantul), Tartarul (Infernul) si Eros (Iubirea), care au dat intregii creatii forma si structura.
Hatar – Preotul care savarsea jertfa, cantand imnuri sacre, in mitologia vedica.
Hecate – Divinitate a umbrelor noptii in mitologia greaca identificata cu Luna, cu Artemis, cu Proserpina sau cu Diana. Proteja vrajitoria, magia si orice intentii raufacatoare, distrugatoare. Aparea oamenilor sub forma de spectru. Avea trei capete – unul de om, altul de cal si altul de caine. In alte reprezentari,
aparea ca o femeie cu capul inconjurat de serpi, cu ochii de jeratic; ii era sacru cainele si i se jertfeau miei negri si chiar oameni.
Hecatomba – Sacrificiu de mare solemnitate si cu multe victime.
Hechemon – Unul din fii lui Priam si al Hecubei ucis de Diomede in timpul razboiului impotriva Troiei.
Hector – Primul fiu al lui Priam si al Hecubei, sot al Andromacai si tatal lui Astianax. A fost cel mai viteaz aparator al Troiei, dar fiindca l-a ucis pe Patroclu, cel mai bun prieten al lui Ahile, acesta l-a ucis, la randul lui, intr-o lupta crancena, dupa care l-a tarat in urma carului lui, de trei ori, in jurul zidurilor Troiei, pana cand Priam a reusit sa induplece pe eroul grec sa-i restituie trupul pentru a-l incinera, dupa legea stramosilor.
Heimdall – Zeul luminii la nordici; vegheaza continuu asupra muritorilor si zeilor.
Helheim – Imparatia zeitei Hel in mitologia nordica, Infernul, inconjurat de raul Gioll, pe care nimeni nu-l putea traversa.
Heracles – Unul din eroii cei mai populari din mitologia greaca, pentru forta si iscusinta lui. Fiul lui Zeus si al Alcmenei. Simbolul omului in lupta cu fortele raufacatoare ale naturii. Pentru a o cuceri pe Alcmena, Zeus a luat infatisarea sotului acesteia, Amfitrion, plecat intr-o expeditie pe un timp indelungat. Nasterea lui Heracles a trezit razbunarea Herei, sotia lui Zeus, care l-a facut pe micul Heracles, abia nascut, sa se lupte cu doi serpi. Amfitirion l-a facut apoi pastor, pana la varsta maturitatii. Creon, regele Tebei, i-a dat in casatorie pe propria fiica, Megara. In continuare, pentru regele Euristeu, a trebuit, pentru a se supune oracolului din Delfos, sa indeplineasca douasprezece munci: 1. Uciderea leului care-i inspaimanta pe locuitorii din Nemeea, fiindca nici o sageata nu-l putea ucide. Heracles l-a strangulat si din blana lui si-a facut un vesmant care l-a facut invulnerabil. 2. Uciderea hidrei din Lerna. 3. Prinderea porcului mistret de pe muntele Erimant, din Arcadia, care distrugea ogoarele. 4. Prinderea caprioarei din Cerinea, care avea coarne de aur si copite de bronz. 5. Omorarea pasarilor monstruoase de pe lacul Stinfal, care se hraneau cu carne de om. 6. Curatirea staulelor lui Augias, regele Elidei, care cuprindeau o turma de 3000 de capete, uitate acolo de 30 de ani. Heracles le-a curatat intr-o singura zi, prin devierea cursului raurilor Peneu si Alfeu. 7. Prinderea taurului din Creta, care devasta tara lui Minos. 8. Imblanzirea iepelor lui Diomede, care se hraneau cu carne de om. Dupa ce i-a ucis pe paznici, Heracles le-a facut pe acesta sa-l ucida si pe Diomede. 9 Rapirea centurii reginei amazoanelor, Hippolita. In aceasta centura sta toata puterea reginei. 10 Rapirea boilor lui Gerion. 11 Rapirea merelor de aur din gradina hesperidelor. 12 Imblanzirea Cerberului din Infern. A fost venerat pentru acestea si pentru alte acte de bravura, in toata Grecia. A devenit simbolul valorii morale, un binefacator al omenirii.
Hercule – Zeul care in mitologia romana corespunde lui Heracles din mitologia greaca, cu aceleasi atribute. Cel mai vechi cult al lui a fost venerat pe Ara Maxima, in Forul Boariu din Roma. In cuprinsul Italiei a avut, de asemenea, numeroase temple.
Hermes – Fiul lui Zeus si al Maiei, nascut in Arcadia. A fost mesagerul zeilor mitologiei grecesti, zeul comertului si al tuturor actiunilor indrasnete, chiar protectorul hotilor; inventator al lucrurilor folositoare si placute: lira, flautul, masurile si greutatile, sportul. A fost reprezentat mai intai ca un om puternic si cu barba, poi ca un tanar imberb.
Hesus – La celti, una din cele mai importante divinitati, parinte al tuturor zeilor. Zeu al razboiului, al campurilor si vegetatiei.
Himera – Animal monstruos, fiica a lui Tifon si Echidinei. Avea trei capete: unul de leu, unul de capra si altul de sarpe. Sau, dupa alta legenda, avea cap de leu, corp de capra si coada de sarpe. Din fiecare din cele trei capete varsa foc si de flacari. Dupa ce a devastat tinutul Liciei (Asia Mica) de mai multe ori, Bellerofon, pe calul inaripat Pegas, care i-a fost dat de Atena, a rapus-o. Simbolizeaza vulvanul din regiunea Liciei, pustiita de mai multe ori.
Hiperion – Unul din cel 12 titani, fii lui Uranud si ai Geei; divinitate solara, parinte al lui Helios, Eos si al Selenei.
Hippococoon – Fratele lui Tindar, pe care l-a izgonit din Sparta si a pus stapanire pe tronul lui. Heracles l-a ucis, ca si pe fii lui si i-a redat tronul lui Tindar.
Hippolot – Fiul lui Teseu si al Hippolitei. A respins-o pe mama lui vitrega, Fedra, care l-a parat tatalui sau, pretextand ca Hippolit a avut fata de ea purtari necuviincioase. La rugamintea lui Teseu, zeii l-au pedepsit. Un monstru marin a speriat caii acestuia care l-a rasturnat si l-au omorat. A fost readus la viata de Asclepios i lasat liber intr-o padure de langa Roma; Fedra, cuprinsa de remuscari, s-a sinucis.
Holi – Zeu al mortii si al desfranarii la popoarele nordice. El provoca bolile si catastrofele.
Hypnos – Zeul somnului in mitologia greaca, fiul Noptii, frate geaman al lui Tanatos. L-a adormit pe Zeus cand Hera a vrut sa-l ucida pe Heracle. Cand s-a trezit, Zeus l-a aruncat in mare, dar a fost salvat de mama lui.
I
Ia – Nimfa, fiica a Etrei. A avut sapte surori, iade, care au murit de durere cand ea a fost devorata de un leu.
Iama – Zeul mortii si judecator in Infern in mitologia vedica.
Idmon – Prevestitor care a participat la expeditia argonautilor, dar care a murit inainte de a ajunge la tinta, asa cum prevazuse el insusi, in Bitinia.
Iele – Personaje feminine fantastice in basmele populare romanesti imbracate in alb, deseori amintite in legatura cu Alexandru Macedon, imparat intrat in legendele poporului roman; in genere provoaca nenorociri, in vazduh, prin paduri, la marginea apelor si prin vai si ademenesc oamenii prin frumusetea lor.
Ion – Fiul lui Apollo si al Creusei; unul dintre regii Atenei si stramosul ionilor.
Iris – Personificare a curcubeului, ca punte intre cer si pamant in mitologia greaca. Mesagera a zeilor, inchipuita ca o tanara cu aripi de aur sau avand in mana o nuia ori un vas.
Isis – Divinitate a fecundatii in mitologia egipteana, sotia lui Osiris si mama lui Horus; impreuna cu ei, forma trinitatea sacra suprema. Era mama a tuturor si a naturii, in toate formele ei. Grecii au identificat-o cu Hera, cu Demetra, cu Afrodita, cu Selena si cu Io. La Roma, cultul ei a fost raspandit mai ales in timpul Imperiului, sub forma de mistere (Misterele isiace).
Italus – Fiul Penelopei si a lui Telegon, venit din Arcadia din Silicia, unde i-a stapanit pe enotri sau pe sicilieni. Acestia au luat de la el numele de itali.
Iupiter – Zeul suprem al romanilor, fiu al lui Saturn si al Rheei, frate al lui Neptun si Pluto. Sotia lui a fost Iunona. Ii corespunde Zeus in mitologia greaca. Proteja legile si statul roman si isi demonstra puterea prin miracole si acte de bravura supreme. Templul lui cel mai important a fost construit pe Capitoliu, unde era venerat impreuna cu Iunona si Minerva. Mesager i-a fost vulturul, iar atribut, fulgerul.
Iuventas – Zeita tineretii in mitologia romana.
L
Lacedemon – Unul din fii lui Zeus, avut de la Taigete. El ar fi introdus in Grecia cultul gratiilor.
Lacedemonia – Regiune in Grecia, cu capitala Sparta, numita astfel de la Lacedemon, fiul lui Zeus si al nimfei Taigete.
Laerete – Tatal lui Ulise. L-a asteptat pe fiul sau pana cand acesta s-a intors de la Troia, dupa care, impreuna, au pedepsit pe pretendentii Penelopei.
Lararium – Spatiu rezervat in casele romanilor altarelor consacrate larilor.
Latona – Sotia lui Zeus, inaintea Herei, de la care el a avut pe Apollo si pe Diana. La greci, era cunoscuta cu numele de Leto.
Leucipe – Nimfa in mitologia greaca, aflata in preajma Persefonei cand aceasta a fost rapita de Pluto.
Loke – Zeul tuturor nenorocirilor, la nordici, corespunzator demonului sau diavolului din alte mitologii. Sotia lui era Angerboda, tot atat de scuda, iar fii: lupl Fenrir, sarpele Midgard si zeita mortii, Ela. Cand Loke era furios, provoca tunete si cutremure.
Luceafarul – Personaj fantastic, legat de steaua cu acelasi nume, intalnit si in basmele si poemele si poemele culte romanesti, mai ales cele cu caracter romantic.
Luna – Divinitate comuna majoritatii popoarelor din antichitate: Isis la egipteni, Astarte la greci, Diana la romani.

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Istoria idealista A-C

Universul cunostintelor despre existenta, aparitia si finalitatea noastra pe acest pamant este infinit. Aceasta, cu atat mai mult, cu cat fantezia noastra, a tuturor, nu are, in timp si spatiu, nici o limita.
Tot astfel, tezaurul creatiilor geniului uman este extrem de bogat; el cuprinde opere de o reala valoare, oricand si oriunde ar fi aparut si ar fi fost folosite. Poezia sau proza, ca si artele, au dat primele semne de existenta a unei minti mai mult sau putin inventive. Productiile tuturor popoarelor sunt nenumarate si de o rara bogatie spirituala, incepand chiar cu acelea ale celor mai primitive. Folclorul, aceasta sursa inepuizabila de probe concrete ale prezentei noastre variate, interesante si frumoase in lume, este o mina de aur.
Miturile, in special, formeaza o parte din ceea ce fantezia pura a oamenilor a conceput si cuprind samburii unor adevaruri istorice de care trebuie sa tinem neaparat seama. Ele constituie istoria poetizata, idealizata, redarea acesteia sub forma unor povestiri care incanta curiozitatea noastra, mereu insetata, chiar atunci cand sunt crude sau grotesti. Sublismul altora iese deci cu atat mai usor in evidenta si este gustat si apreciat ca atare.
Eroii tuturor apartin unei lumi imaginare, dar sunt creatii verosimile, legate de viata de toate zilele, de faptele si de aspiratiile, ca si de eroismul sau de injustetea unor actiuni ale noastre. Cele mai multe, daca nu chiar toate, contine in sine o morala, a carei durabilitate ne este confirmata mereu.
Culegerea miturilor cuprinse in aceasta carte este limitata. Au fost alese cele mai reprezentative, care pe masura ce sunt mai “lumesti”, sunt mai aproape de existenta unui popor sau al altuia. Selectia a tinut seama numai de criteriul umanitatii in mitui, de acela al invatamintelor ce pot fi trase si de acela al unei echitabile prezente a fiecareia din sferele de imaginatie sau de civilizatie in parte: greco-romana, slava, nordica, latino-americana, extrem orientala sau asiatica. Desigur ca sunt predominante miturile create de popoarele din aria mediteraneana si intr-o masura de cele din aia slava, care ne sunt, prin conditiile geografice, mai aproape noua.
Totalitatea miturilor din acest volum, ne ofera, in sfarsit, un patrimoniu poetic, artistic si moral, de o nepretuita valoare, fara de care umanismul nu se poate concepe, chiar daca ele constituie numai unul din aspectele acestuia.

A
Aban – Fiul lui Hippotoon. A fost prefacut in soparla, pentru ca a surprins-o pe Cibele potolindu-si setea cu prea multa lacomie. Prieten al lui Enea, dupa fuga acestuia din Troia, spre Italia.
Abanti – Locuitori mitici ai insulei muntoase Eubeea, din Marea Egee. Au luat parte la razboiul impotriva Troiei, sub comanda lui Elpenor.
Abaris – Poet scit, care a cantat in versuri calatoria lui Apollo la hiperboreeni. Drept rasplata, zeul l-a facut preotul sau, i-a insuflat darul profetiei si i-a dauit o sageata, cu care putea zbura in cer.
Abatee – Serbari organizate in Grecia in cinstea lui Dionysos; se manifestau in tacere.
Abdera – Sora lui Diomede, intemeietoarea orasului cu acelasi nume, din Tracia. (Dupa altii, orasul a fost intemeiat de Heracles, in memoria tanarului sau prieten, Abeder.) Din cauza unei invazii de soareci si broaste, locuitorii l-au parasit, refugiindu-se in Macedonia.
Abe – Oras in Foclida (Grecia), unde se afla un oracol al lui Apolo. Zeul a primit astfel si epitetul de Abeul.
Abeona – Divinitate romana, protectoare a celor ce porneau la drum.
Abida – Divinitate calmuca. Prin respiratia ei, purifica spiritul mortilor si il transporta intr-un loc de odihna vesnica.
Abillios – Fiul lui Romulus si al Ersiliei in mitologia romana.
Aborigeni – Primii locuitori ai unei regiuni. In mitologia romana locuitorii vechii provincii Latium, care, mai tarziu, contopindu-se cu troienii lui Enea, s-au numit latini, dupa regele Latinus.
Abutto – Divinitate in mitologia japoneza, care vindeca bolile si ii ajuta pe marinari in expeditiile lor.
Acanta – Nimfa din mitologia romana, care l-a adorat pe zeul Apollo si a fost transformata de aceasta in planta numita acant.
Aclide – Zeita intunericului in mitologia greaca. Divinitate greaca arhaica, anterioara, dupa unele versiuni pana si haosului. Din ea ar fi aparut apoi toti zeii.
Acropola – In genere, partea cea mai inalta si fortificata a vechilor orase grecesti. Mai intai loc de adapost al populatiei in caz de razboi si sediu al autoritatii supreme, apoi centru monumental si spiritual al orasului. Cea mai renumita prin maretia ei artistica este Acropola orasului Atena, produs al geniului grec prin excelenta.
Adeona – Divinitate romana, protectoare a calatorilor ce se intorceau la casele lor.
Adisesha – In mitologia vedica sarpele primordial care simbolizeaza timpul.
Adon – Divinitate feniciana, imprumutata de mitologia greaca, cu numele Adonis, personificare a mortii si renasterii ciclice a vegetatiei.
Adonii – Serbari rituale funebre, celebrate in onoarea lui Adonis. In timpul lor, femeile se imbracau in doliu, mimau disperarea plangand si gemand, isi taiau parul.
Adrammelech – Divinitate asiriana, careia i se jertfeau copii, aruncandu-i in foc. Era reprezentata sub forma unui paun.
Adytum – Camera tainica in templuc gec, in care aveau acces numai preotii oficianti. Cu ajutorul unor anumite substante excitante, ei intrau intr-o stare de delir, care ii facea sa capete virtuti profetice, dictate de un preot superior sau preoteasa, ascuns in adytum, aflat in spatele absidei (altarului) sau sub statuia divinitatii respective.
Aganice – Vrajitoare din mitologia greaca, renumita in Tesalia.
Agatodemon – Epitet dat de greci unui zeu egiptean, socotindu-l un fel de “Inger pazitor”.
Agenorea – Zeita muncii si a industriei la greci. La romani, a fost zeita curajului si a avantului nelimitat.
Agnis – Divinitatea arhaica a focului in mitologia verdica, sub toate formele lui. Prezenta lui este oriunde, chiar si in corpul omenesc; purificator, anuleaza pacatele si este invocat mult pentru aceasta; ocroteste casa si inlatura toate efectele magiei dusmanoase. Soarele este marele foc al cerului, ca si fulgerul si trasnetul, dupa credinta respectiva. Este numit si Pavaca, “Purificatorul”.
Agrostine – Epitet folosit pentru nimfe, ca fiinte agresate, legate de pamant.
Ahar – Divinitate cu infatisare omeneasca in mitologia vedica. Dupa legenda, a dat viata, din popria-i substanta, tuturor creaturilor insufletite.
Ahemon sau Ahmon – Divinitate feniciana, stramos al lui Uranus si Tideu.
Ahile – Rege al Tesaliei (Grecia), fiul lui Peleu si al zeitei Thetis. Aceasta, pentu a-si face fiul invulnerabil, l-a scufundat in raul Styx, dar, tinandu-l de calcai, a facut ca aceasta parte a piciorului sa ramana neudata. De copil, a fost incredintat centaurului Chiron, care i-a dat o educatie demna de semizeu. Ulise l-a luat cu sine la luptele impotriva Troiei, unde s-a dovedit a fi unul din principalii eroi: avea o armura de nepatruns, faurita de Hefaistos si patru cai nemuritori. A refuzat insa sa mai lupte, cand clava Briseis i-a fost rapita de Agamemmon. Omorarea prietenului cel mai apropiat, Patroclu, de catre unul din aparatorii Troiei, Hector, fiul regelui cetatii, l-a facut sa reintre in lupta si sa-l ucida pe acesta, tarandu-l in urma carului sau de lupta, de trei ori in jurul cetatii. S-a indragostit apoi de Polixenia, fiica lui Priam si a Hecubei si, cand a vrut sa o ia de sotie, Paris, un alt fiu al lui Priam, pentru a-si razbuna fratele – pe Hector – l-a ucis cu p sageata, care l-a atins tocmai in calcai. Pe mormantul pe care grecii i l-au ridicat pe pomontoriul Sigeu, la cererea zeilor, fiul sau, Pirrus, a sacrificat-o pe Polixenia si a ridicat un templu. Simbolizeaza eroismul total.
Ahmeon – Erou grec care, pentru ca si-a ucis fiul, a fost torturat de erinii, ca si Oreste, care a comis aceasi fapta. Unul dintre cei mai vechi zei ai fenicienilor, parinte al cerului si al pamantului.
Ahriman – Divinitate suprema in mitologia persana, simbol al raului, in vesnic contrast cu Ahura Mazda, zeul binelui, ambii introdusi de Zarathustra in mitologia orientala. Razboiul dintre cei doi s-a inchieiat, dupa trei mii de ani, cu victoria lui Ahura Mazda. Personificare simbolica a luptei vesnice intre geniul luminii si cel al intunericului.
Aita – Divinitate etrusca a Infernului, identificata cu Hades din mitologia greaca.
Alfheim – Oras in cer in mitologia nordica, in care locuiau geniile luminoase, care-i asteapta acolo pe cei drepti.
Alia – Una dintre nereide.
Alimede – Una dintre nereide
Alipes – Epitet al lui Mercur, insemnand “cu aripi la picioare”.
Alma Mater – Epitet dat de romani Terrei si zeitei Ceres, avand semnificatia “mama care ne hraneste”.
Almope – Unul din uriasii care s-au razvratit impotriva lui Zeus.
Aluzza – Idol venerat de arabi, inaintea lui Mahomed.
Aman – Divinitate venerata de vechii persi si identificata cu soarele.
Amazoane – Femei razboinice in mitologia greaca, fiice a lui Ares si ale Afroditei. Au aparut in Capadochia (Asia Mica) si s-au stabilit pe tarmurile rauluiTermodont. Au ajuns, de asemenea pana in Sicilia si au luat parte la razboiul Troiei impotriva grecilor, pentu a o razbuna pe regina lor, Pentesilea, ucisa de Ahile. Nu admiteau printre ele prezenta unui barbat. Fiicele lor, avute din unirea cu gargarii si care ramaneau la ele, li se ardea sanul drept, pentru ca sa poata folosi mai bine lancea si arcul (g. mazos, san). In cele din urma au fost invinse de Heracles, care a pus stapanire pe centura reginei lor, Hippolita. Impotriva lor a luptat si Teseu. Homer mai vorbeste si de invadarea Liciei de catre amazoane si infrangerea lor de catre Bellerofon.
Amon – Divinitatea suprema in mitologia egipteana, adorata mai intai in Teba; a fost asimilata cu zeul solar Amon Ra. Mai tarziu, in Grecia, a fost identificata cu zeus si personificata cu cap de berbec si cop omenesc. Oracolul ei se afla in oaza Sivulah din desertul Libiei. Acolo, Alexandru cel Mare a fost primit de preoti si adorat ca fiu al lui Amon.
Amor sau Cupidon – Zeul iubirii in mitologia omana, fiul zeitei Venus si al lui Jupiter. Purta un arc si o tolba de sageti cu care ii ranea pe cei care vroia sa-i faca sa se indragosteasca.
Andromeda – Fiica a lui Cefeu, regele Etipoiei, si a Casiopeei. Deoarece a avut indrazneala sa declare ca intrece in frumusete nereidele, Poseidon a facut un monstru marin sa pustiasca regatul tatalui ei. Locuitorii ar fi putut sa scape de acest monstru numai daca ar fi expus-o pe Andromeda furiilor lui. In timp ce isi
astepta sfarsitul, legata de o stanca, a fost salvata e Perseu, care l-a ucis pe monstru si a luat-o cu sine, devenindu-i, dupa aceea sot.
Angus – Zeita a iubirii in mitologia celtica.
Anka – Un fel de pasare fenix in mitologia persana. Avea cap de om.
Anshar – Zeul primordial in mitologia asiro-caldeeana care impreuna cu Kisha a dat nastere lui Anu. Anshar reprezinta cerul, iar Kishar pamantul.
Antamtappes – Infernul intr-o legenda orientala, preprezentat printr-o padure intunecoasa, cu plante spinoase si caini salbatici, viespi si muste.
Anteros – Fiul lui Marte si al zeitei Venus, frate al lui Eros. Spre deosebire de acesta, personifica un sentiment opus iubirii pure. Anteros si Eros sunt reprezentati ca doi copii cu aripi, disputandu-si o ramura de palmier.
Anu – Stapanul cerului, rege si parinte al tuturor zeilo in mitologia asiro-caldeeana. I s-a ridicat un templu in Assu, identic celui dedicat zeului Adad.
Apollo – Fiul lui Zeus si al Latonei, nascut la Delos, la poalele muntelui Cint. Zeu al luminii si al soarelui (Febos), al cantecului, al muzicii si al poeziei; maestru al muzelor, ideal al frumusetii masculine. La greci era considerat zeul binelui si al frumusetii, cel ce-i face pe oameni sa respecte legea, aducator de fericire, zeu al medicinii si parinte al lui Esculap. In Italia, a fost adorat dupa batalia de la Actium, in care imparatul August se spune ca ar fi fost victorios, deoarece fusese sub protectia lui Apollo. I s-a ridicat un sanctuar pe colina Palatinului, la Roma.
Apopi – Zeu din imparatia intunericului, incarnarea rautatii in mitologia egipteana. Simbol al patimilor potrivnice omului, al catastrofelor din natura si al desertului amenintator al Egiptului, cu furtunile lui de nisip.
Asbol – Unul din centaurii care s-au luptat cu lapitii, fiindca au vrut sa rapeasca mireasa regelui acestora, Piritou.
Aspalide – Fiica lui Agos. A preferat sa moara decat sa fie sotia lui Tartar, regele Miletului.
Atar – Focul, adorat ca diinitate suprema in mitologia persana.
Atena – Zeita intelepciunii in mitologia greaca, iesita, dupa legenda, din capul lui Zeus, gata imbracata in armura. A fost razboinica si, in acelasi timp, protectoare a atelor si a pacii, ca si a tuturor mestesugurilor. Ea i-a invatat pe oameni sa injuge boii, sa cultive ogorul, sa calatoreasca pe mari, sa teasa si sa coase. A fost zeita fecioara, careia i s-a ridicat un templu magnific, Partenonul, in
Atena. Ei ii erau dedicate serbarile numite Pantanee. Se numea si Pallas, ca protectoare prin excelenta a Atenei. L-a indragit pe Ulise pentru iscusinta lui.
Atlantida – Continent legendar ce se afla, dupa unele ipoteze din antichitate, in oceanul cu acelasi nume, la apus de Coloanele lui hercule, scufundat, dupa legenda, din cauza nesupunerii locuitorilor lui, zeilor. Civilizatia continentului se presupunea ca ar fi fost foarte avansata, prin ea s-au instruit popoarele din Africa septentrionala si Italia, care si-au insusit spiritualitatea, tehnica si intelepciunea ei. Existenta si mai ales localizarea Atlantidei este o problema care preocupa si astazi cercetatorii din intreaga lume.
Atlas – A fost condamnat sa sustina pe umeri Pamantul, pentru ca s-a razvratit impotriva lui Zeus. A fost tatal Maiei, al pleiadelor si al hesperidelor. Echi rege al Mauritaniei, posesor al gradinilor hesperidelo si pietrificat de Perseu prin vraja capului Medusei, intr-un munte, situat in Africa de Nord, care prin inaltimea lui pare a sustine bolta cereasca. I se atribuia o buna cunoastere a astrologiei. Se spune ca Heracles, interesat sa intre in tainele acesteia, a tinut pe umerii sai Pamantul pe tot timpul initierii.
Atropos – Una din cele trei moire in mitologia greaca, si anume cea care taie fiul vietii.
Avatar – “Coborare”, in limba sanscrita. In mitologia vedica, coborarea pe pamant si intruparea unui zeu, a lui Visnu, in fiinta umana.

B
Baal – Cea mai importanta divinitate orientala, la caldeeni, babilonieni, fenicieni si sidonieni. A fost adorat si de vechii evrei idolatri.
Babel – Turn din Babilonia (Asia Mica), ridicat inca din perioada neolitica, pentu a constitui un loc izolat, nesupus suprematiei divine. Dupa unele versiuni, limbile celor ce-l construiau s-au amestecat in asa fel incat, neputinciosi de a-si duce opera la capat, oamenii au fost siliti sa se imprastie in toate partile. Este vorba de un fapt in care exista un sambure de adeva: un grup de patrioti, dorind sa-si mentina unitatea si suprematia politica in Babilon, a construit in realitate un astfel de turn in timpuri imemoriabile, in partea de jos a raurilor Tigru si Eufrat. Dupa marturia unor tablite din secolul al III-lea i.Chr., baza patrata masura 95 m, iar inaltimea cca 90 m.
Balaur – Animal fantastic, de proportii uriase, in mitologia romaneasca, inchipuit su forma de sarpe cu aripi, picioare si mai multe capete sau, tot sub forma de sarpe, dar cu solzi mari si cap de cal. Este o intruchipare a raului, razbunator si distrugator. De multe ori apare si ca personificare a cruzimii omenesti. Prezent in majoritatea basmelor romanesti.
Bali – Divinitate a intunericului in mitologia vedica, in opozitie cu Visnu, zeul luminii si al binelui.
Bel – In mitologia caldeo-asiriana, stapanul intregului pamant si al oamenilor, ca si al elementelor atmosferice. Identificat cu Baal.
Belzebut – Una din principalele divinitati siriene. Demonul suprem in scrierile sinte.
Bor – In mitologia scandinava, divinitate nascuta de vaca Audumbla. Din unirea cu Bor, zeita uriasa Besta a dat nastere lui Odin, Wille si We, primii zei nordici.
Brahma – Intruchipare suprema, creatorul universului si una din cele trei divinitati din Trimurti, trinitatea teologica indiana. Era reprezentat cu patru capete, plutind pe o frunza de lotus, adesea impreuna cu sotia lui, Saraswati, protectoare a stiintei si a armoniei.
Brizo – Zeita viselor in mitologia greaca. A avut la Delos un oracol care interpreta visele, dand raspunsuri referitoare indeosebi la navigatie si pescuit.
Bronte – Unul din cei trei ciclopi care-l ajutau pe Vulcan sa fabrice fulgerele si tunetele pentru Iupiter. Era personificarea tunetului.
Budha – In mitologia vedica, filozof, fondator al budhismului, ultima incarnare a zeului Visnu, considerat zeul suprem al indienilor. A fost adorat mai intai in Industan.
Buiti – Demon in mitologia persana, inspirat din Ahriman. L-a ispitit in nenumarate situatii pe Zarathustra.
Byblos – Oras in Fenicia, vestit pentru cultul lui Adon.

C
Caaba – Templu in Mecca, in care se adunau in fiecare an arabii din intregul Orient.
Caan – Fiul lui Oceanus si al zeitei Thetis. Vrand sa smulga din mainile lui Apollo pe propria sa sora, Melia si nereusind, a dat foc unei paduri care apartinea zeului. Aceasta l-a ucis insa cu o sageata.
Cafareu – Promontoriu in Eubeea, in vecinatatea caruia au naufragiat multe nave ale grecilor dupa razboiul impotriva Troiei. In timpul noptii, acestea erau induse in eroare de focuri aprinse anume de regele Naupliu, care, prin distrugerea lor, vroia sa-l razbune pe propriul fiu, Palamed, ucis de Greci.
Calchas – Preot al lui Apollo si prevestitor venerat pentru adeverirea profetiilor lui, despre care se credea ca vin de la zei. In Aulis, a prezis ca razboiul impotriva Troiei va dura zece ani; i-a prezis, de asemenea, lui Agamemnon, comandantul grecilor, ca vanturile marii ii vor fi favorabile, numai dupa ce va jertfi zeitei Artemis pe propria-i fiica, Ifigenia. Cand Troia a fost cucerita prin viclenia lui Ulise, Calchas, care de data asta a fost depasit in profetie de rivalul sau, Mops s-a retras la Colofon, unde s-a stins de durerea infrangerii.
Cali – Zeita a timpului in mitologia vedica. Ii erau jertfite victime omenesti.
Calul Troian – Dupa ce grecii au incercat timp de zece ani sa cucereasca Troia, Ulise a nascocit un cal de lemn urias, in interiorul caruia a ascuns luptatori greci si l-a oferit in dar troienilor. In timpul noptii, grecii au iesit din cal si au cucerit orasul cu usurinta. Troienii fusesera avertizati atat de Cassandra, cat si
de preotul Laocoon, dar nu au putut crede ca dintr-un simplu cal de lemn ar putea sa le vina sfarsitul.
Canteven – Zeu care supraveghea iubirea in mitologia vedica, ucis de Ixora si poi readus la viata de Paramcasceri.
Capcaun – Monstru fabulos in basmele romanesti, cu doua capete si doua guri; apare si sub forma unei ciudatenii cu trup de om si cap de caine, mentionat si in romanul popular Alexandria.
Capricorn – Zeul Pan, care te teama uriasului Tifon s-a prefacut tap. Zeus l-a ridicat printre cele douasprezece semne ale zodiacului. A fost trimis de Hera, razbunatoare, impotriva lui Heracles, in timp ce aceasta lupta impotriva hidrei din Lerna.
Caron – Fiul lui Ereb si al Noptii, barcagiu al Infernului, care primea sufletele mortilor de la Hermes si cu barca lui le trecea pe celalalt mal al Stixului, primind din partea lor o moneda (obol). Caron putea sa-si indeplineasca aceasta sarcina numai daca cel mort era incinerat sau inhumat dupa toatele regulile traditiei altfel, umbra lui ratacea vesnic pe tarmul Stixului. Cateodata, Caron isi permitea sa treaca in lumea vesnica si cate un personaj viu, care, pentru a fi primit de el, trebuia sa aiba totusi cu sine o ramura de aur destinata zeitei Persefona.
Charun – Divinitate etrusca, personificata intr-un monstru inaripat, inarmat cu cu ciocan.
Chiron – Centaur, fiu al lui Cronos si al nimfei Filira in mitologia greaca. A fost un mare intelept si expert in ale medicinei, har pe care il avea de la Apollo. La randul lui, a predat aceasta arta lui Asclepios si astronomia lui Heracles; a fost educatorul Dioscurilor, al lui Ahile, Iason si Teseu. Heracles l-a ranit de moarte, involuntar, cu o sageata otravita cu sangele hidrei din Lerna. Centaurul a suferit mult, pana cand Zeus induiosat, l-a ridicat pe firament, transformandu-l in constelatia Sagetatorul.
Churakan – Personificare a soarelui de iarna in mitologia precolumbiana, zeul dreptatii. Traia, nevazut, printre oameni si le judeca faptele.
Ciclopi – Uriasi cu un singur ochi, in mijlocul fruntii in mitologia greaca, care traiau ca pastori si-l ajutau pe Hefaistos in atelierul lui de pe muntele Etna, pentru a fauri fulgerele si trasnetele de care se folosea Zeus. Se spune ca parintii lor, Uranus si Geea, vazandu-le uratenia, i-au aruncat in Tartar, de unde au fost scosi de Zeus, pentru a-l ajuta in lupta lui impotriva titanilor. Unul din ciclopi a fost ucis de Ulise, la intoarcerea lui spre patrie.
Cirene – Nimfa din Tracia iubita de Hermes, de la care l-a avut pe Diomede. A mai avut un fiu, pe Aristeu, al carui tata a fost Apollo.
Cnef – Personificarea zeitatii supreme in mitologia egipteana, intruchipata intr-un sarpe cu cap de soim, purtand in gura oul primordial, din care a aparut viata.
Core – Nume dat Persefoniei, mai ales in timpul Misterelor din Eleusis.
Cuvera – Zeul care-i proteja pe bogatasi si bogatiile lor in mitologia vedica.

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

CARACTERIZAREA MESTERULUI MANOLE

Lucian Blaga, unul dintre scriitorii literaturii romane, a manifestat o bogata activitate literara, dovada fiind operele sale: poezii (“Poezii”, “Lauda somnului”, “La cumpana apelor”, “Poemele luminii”), piesele de teatru (“Zamolxe”, “Anton Pann”, “Arca lui Noe”, “Mesterul Manole”) sau lucrarile sale de eseistica, filozofie, aforisme si memorialistica (“Filozofia stilului”, “Trilogia cunoasterii”, “Spatiul mioritic”, “Geneza si sensul culturii”, “Pietre pentru templul meu”).

Drama “Mesterul Manole” a aparut in 1927 la Sibiu, iat in 1929 are loc premiera piesei la Teatrul National din Bucuresti. Este o drama mitica expresionista si de idei, datorita influentelor mitice si expresioniste pe care le are.

Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o boala.

Personajul central al dramei de idei “Mesterul Manole” este mesterul Manole, la care se raporteaza toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: “Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si striga: jertfeste!…”

Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat, lipsind cu desavarsire. Singura trasatura fizica mentionata si ilustrata prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje, mai precis de Mira, este ca are “par negru”.

Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de caracterizare directa, cat si prin mijloace de caracterizare indirecta.

Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de aceasta patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (“…pentru biserica zilnic mor”, “e foc ce mistuie […] si e pedeapsa si e blestem”).

Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi ale lui Manole. Mira il vede ca pe o “inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas”, si in momentul in care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa jertfeasca pe cineva pentru zidirea bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas (“noua ucigasi si cu Manole zece”).

Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc “Mesterul Nenoroc”, cel de-al saselea marturisindu-I ca “Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare”.

Faptele lui Manole releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din aceasta cauza fiind dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga absolutul, dar isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie limita, este fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca pierderea uneia dintre ele il va anihila.

Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind infatisate prin intermediul monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua forte ale conflictului: dragostea pentru Mira si patima pentru creatie.

Tot prin intermediul gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului. Initial, acestea exprima indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea, ilustrata si prin sintagma “biserica se va inalta!”, care devine lait motiv pentru Manole.

Din punctul de vedere al limbajului, Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii spune “Tu inceput si tu sfarsit, tu totul”, metaforic, numind-o pe Mira “altarul bisericii”. Limbajul sugereaza revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice.

Mediul in care traieste Manole este un spatiu specific, care il ajuta sa se detaseze de lume, drama fiindu-I inteleasa doar de cateva dintre personaje, Bogumil, Mira si Gaman. Mediul este cel care diferentiaza o lupta intre Manole omul si Manole artistul.

Din relatiile cu ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri intr-un “cerc de vraja”. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole asupra zidarilor.

Bogumil a fost considerat o alta fata a creatorului, fiind cel care constientizeaza necesitatea jertfei. El este cel care raspunde revoltei creatorului: “Cine e? Ce e? Nu e apa, nu e foc, sunt puterile”. Numele lui sugereaza dualitatea umana, intre bine si rau, Dumnezeu si Satana, suflet si trup, sacru si profan.

Gaman este simbolul stihiilor ce se opun zidirii. A fost socotit unul dintre profetii teatrului romanesc, in piesa, fiind cel care intuieste ca Mira va fi jertfita: “Tu-inger, tu-copil, tu-piatra”.

Premonitia lui Gaman se adevereste: “Sa tacem, sa tacem, visul se va implini, dar linistea nu o vom mai gasi”. Relatia dintre ei este indisolubila, el fiind cel care in final intuieste starile creatorului si aude impreuna cu acesta cantecul din zid.

Al saselea zidar este razvratit, dar credincios vesnic lui Manole. Destinul lui se apropie de cel al lui Iuda, dar in final ajunge sa creada in minunea savarsita.

Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind suflete-pereche, uniti in moarte asa cum au fost in viata.

Prin moarte, puterea de sacrificiu a lui Manole, artistul de geniu, face posibila atingerea absolutului si intrarea in eternitate. El se urca in turla bisericii, tragand pentru prima oara clopotul pentru “aceea care cantare de clopot n-a avut”, dupa care se arunca “in vazduh”, lasand in viata pe cei noua mesteri, pentru a rataci in continuare.

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Studiu de Caz „Limba romana in vizinea spiritului religios si laic”

Limba noastra-i o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.

Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cantec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zari albastre.
Limba noastra-i graiul painii,
Cand de vant se misca vara;
In rostirea ei batranii
Cu sudori sfintit-au tara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codri vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Limba noastra-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le-nsirate,
Te-nfiori adanc si tremuri.
Limba noastra ii aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spuie-n hram s-acasa
Vesnicele adevaruri.

Limba noastra-i limba sfanta,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plang si care-o canta
Pe la vatra lor taranii.
Inviati-va dar graiul
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slimul, mucegaiul
Al uitarii-n care geme.
Strangeti piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Si-ti avea in revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veti plange-atunci amarnic
Ca vi-i limba prea saraca
Si-ti vedea cat ii de darnic
Graiul tarii noastre draga.
Rasari-va o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
Chisinau, iunie                                                                                   „   Limba noastra” de Alexei Mateevici

Ca si Ardealul, Basarabia a sangerat sub asuprire straina. Poe­zia ei e numai glas al patriei. Nascut pe acest pamant, Alexe Ma­teevici a trait doar 29 de ani. a fost preot militar, luand parte la luptele de la Marasesti. Urmele istoriei, glasul „stramosilor mol­doveni”, poezia populara starnesc poetului basarabean vechi dureri si proaspata inflacarare.

Titlul simplu – Limba noastra – corespunde organizarii primei parti a poeziei intr-o succesiune de definitii metaforice; fiecare strofa incepe cu termenul de definit intr-o formulare elementara: verb copulativ si nume predicativ. Observam liniile sinctactice aproape identice ale acestor strofe. Definitia initiala e urmata de o alta sau de o dezvoltare a metaforei dintai. Structura devine astfel enumerativa, un sirag de metafore juxtapuse. Retorica repetare a constructiei creeaza o didactica a sentimentului patriotic, staruitor aclamat. Pentru a ajunge la intelesul poeziei trebuie sa descifram sensul metaforei si sa observam care este sursa efectului stilistic. incepem prin elucidarea sensului propriu al cuvintelor pentru a detasa prin echivalente, cum se va vedea, valoarea lor figurata. Comoara inseamna o multime de obiecte pretioase, stra­lucitoare, tainice ce inseamna bogatie nestiuta, ascunsa vreme inde­lungata uneori. In consecinta, valoarea, stralucirea, frumusetea, tainica bogatie, nestiuta de multi ar fi insusirile limbii continute in prima metafora.

in strofa a doua gasim: „foc ce arde”. Sintagma pare o con­structie pleonastica, dar poetul se refera, desigur, la un foc ce nu se stinge, la un foc pururea viu care vegheaza somnul de moarte al viteazului in povesti. Poporul se trezeste precum voinicul din acest somn, in mod miraculos, adica invie. Limba e focul nestins ce in­soteste invierea neamului. Metafora trezirii sau a invierii din som­nul de moarte apare si in Desteapta-te, romane. La romani, moar­tea nu e decit un somn- din care urmeaza un alt fel de existenta, niciodata o scufundare in nefiinta. Eminescu spune „Sa-mi ne somnul lin”, textele bisericesti spun a adormit in loc de a murit. Suntem un popor care crede in nemurire, intr-o alta viata, iar aceasta inviere poate deveni si o metafora a trezirii din starea de umilinta si apasare straina asupra neamului, echivalente cu moar­tea, dar niciodata vesnice.

Daca in prima strofa expresia metaforica proiecteaza imaginea unui imens teritoriu peste care s-a revarsat frumusetea, in strofa a doua limba este imaginata dinamica, are o esenta luminoasa si mobila:are sens de flacara,dar in strofa a treia limba e cantec. Sugestiile vizuale se intregesc prin cele sonore. Cantecul inseamna frumusete si armonie, purifi­care a patimilor prin transfigurare artistica, suprematie a spiritului asupra materiei, imblinzirea raului, insufletirea a tot ce este inert; prin cantare se produce inaltarea sufleteasca a omului. Or, poporul nostru poseda acest mare dar, reflectat si in limba sa. Cantarea lui e „doina dorurilor noastre”; doi termeni specific romanesti, chiar unici in lume, s-a spus, precizeaza felul cantarii. Doina denumeste un cintec de jale, melancolie, tristete blanda; ca linie melodici e leganatoare, duioasa, iar dorul – aspiratie continua si tandra, iz­vori ta din iubire. Cintecul ca doina a dorurilor e forma de con­templare a suferintei devenita frumusete artistica. Limba este, deci, o cale de stapinire a lumii prin iubire de frumos; raul si suferinta se distileaza in doina, purtatoarea sufletului romanesc.

Metafora „roi de fulgere” reveleaza puterea.de transfigurare a lumii prin forta stihiala a cuvintului. Fulgerul inseamna strania frumusete a energiei in miscare instantanee, sclipire a fortelor cos­mice. Limba detine, intelegem, o energie supraomeneasca, ce schimba orizonturile existentei – vremurile bune sau pe cele negre, cu forta magica a puterii luminii. Splendoare inalta e limba, ce isi arata fulgerant scanteierea dumnezeiasca (in vechile legende sacre ale popoarelor, numite mituri, fulgerele sunt stapinite de un zeu suveran, de Creator).                          • .

In strofa a patra, limba e „graiul piinii”. Painea e considerata drept sfinta (se jura pe paine, nu se arunca painea, se binecuvinteaza painea),si se obtine cu truda. O noua metafora des­fasoara imaginea rodniciei splendide a anotimpului solar: „Cind de vint se misca vara;”, fiindca painea se plamadeste pe un plai mirific. Tara e sfintita prin munca omului, a „batrinilor” (stra­mosilor), iar glia rodeste aceasta hrana sfinta, painea -ne invata poetul. Limba este o hrana a sufletului romanesc, dulceata ei il intajeste si il desfata.

In definirea limbii ca „vechi izvoade” se dezvaluie puterea lim­bii scrise de a imortaliza, de a pastra istoria poporului, a spiritului sau, a oamenilor si a faptelor.

Limba face posibila vorbirea cu Dumnezeu; vechile cazanii sunt povestea sufletului romanesc graind cu Dumnezeu. Aceasta limba a sfintelor texte, a cazaniilor, a ceasloavelor este totodata limba taranilor; inima lor indurerata aduna in rugaciune slovele limbii, sfintindu-le.

Ultimele trei strofe reproduse au alta alcatuire. Se lanseaza imperativul stingeti – indemn solemn de „cultivare” a limbii. Sensul acesta se incheaga din tendinta de alegorizare a me­taforei: vorbele trebuie culese cum culegi o recolta de pietre pre­tioase. Limba are darul de a se imbogati, de a spori sub soarele nostru asa cum pietrele s-ar preface in nestemate, minune vesnica a nasterii sub vraja luminii astrale, care ne trimite din nou spre universul fantastic al basmului. Graiul izvoraste intr-una ca o fintana fara sfirsit („un potop nou de cuvinte”). Este adevarat ca po­top inseamna in contextul dat numar foarte mare, dar aceasta nu exclude sensul metaforic de cascada, de „revarsare” fecunda. Soa­rele si „revarsarea” sunt embleme ale rodniciei in figuratia antepenultimei strofe. Imaginatia poetilor nostri se vadeste de multe ori atasata de reprezentari agrare. .             .

Aceeasi idee a fecunditatii e subliniata in ultima strofa, iden­tica celei dintai cu deosebirea ca este introdusa prin viitorul „ra-sari-va”. Din comoara limbii, revarsata ca o apa sau ca o samanta, tasneste infinita rodire a rostirii romanesti.

Comuniunea dintre limba si patrie este exprimata direct o sin­gura data: „limba tarii noastre draga”. Dar indirect aceasta depen­denta reciproca e constanta. Limba e a pamantului („mosie , „adancuri”), a cerului („roi de fulgere”), a timpului astral (rodul ve­rii), a timpului istoric („vechi izvoade”), a sufletului credincios (vechile cazanii) si artist (limba cantecului). Limba e tara insasi. Ne apropiem de o frumoasa rostire a unui mare poet, Nichita Stanescu: „Ce patrie minunata este aceasta limba!” Poetul dezvaluie con­topirea numelui cu obiectul: „Noi, de fapt, avem doua patrii coin­cidente: o data este patria de pamant si dupa piatra si inca o data este numele patriei de pamant si de piatra.” incheiem cu unul din afo­rismele sclipitoare ale acestui poet contemporan a carui limba se reface mereu in poezie: „a vorbi despre limba romana este ca o uminica.”

Observam in extrasele din Lectura suplimentara ca ideile sunt foarte inrudite, iar figurile poetice pornesc din aceiasi samburi ai imaginatiei: „Limba veche de lumina”, glas al tarii, al pamantului, limba-tezaur. „depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute”, limba „cu sambure de foc si tainic nimb” aducand nemurirea, „pa­trie de cuvinte”, „de canturi, de soapte, de murmure”, „bogatie” „innoita”, limba strabatind veacurile din generatie in generatie, limba a tineretii fara batrinete…

“Cum se explica fenomenul in cazul unor artisti din perioade literare diferite si avand fiecare un timbru specific? Este vorba de sentimentul comun, iubirea limbii de catre oameni ai condeiului, oameni al caror rost pe aceasta lume este sa „lucreze” limba, „sa o framante mii de saptamani”, cum spunea Tudor arghezi. Or, e stiut ca marele faurar de cuvant este in primul rand poporul. Cand se gandesc la limba noastra, cei mai multi scriitori romani ii evoca pe tirani, pe stramosi, istoria.

Inrudirea de viziune din textele amintite se datoreaza chiar limbii romane, care leaga prin sentimentul patriotic si simtirea ace­leiasi frumuseti a graiului un text scris in secolul trecut de unul publicat astazi.

Recomandam sa se analizeze ori macar sa se extraga cateva monstre de limba romaneasca, cateva granule din aurul ei; de exem­plu, din limba veche a textelor populare, din limba proverbelor, zicalelor, ghicitorilor, multe fiind metafore sau alegorii, din limba Cazaniei Mitropolitului Varlaam, din limba lui Eminescu ori Sadoveanu, a lui Blaga sau a Anei Blandiana. In sfirsit, limba „obisnuita”, limbajul familiar, este adesea atat de incarcat de stil: tal­pa casei, picioarele scaunului, capul patului, broasca usii, ciubotica cucului, traista ciobanului, rochita randunicii, sangele voinicului, se bat turcii la gura lui, s-au sculat cu noaptea-n cap, da bir cu fu­gitii…

Cand vorbesti, ignori frumusetea limbii, mai ales in conversatii­le curente. Numai daca vrei sa asculti atent, sa citesti atent, sa gandesti, vei descoperi adancimile limbii. Literatura artistica le ilu­mineaza. Sa comparam, de pilda: „cad frunzele” cu „au pornit-o peste lunca frunzele-n bejame” sau „coboara toata frunza ce-a fost si stralucit”, „se scutura frunzele de nuc”, ori „cade frunza jos in vale”.

Originea latina a limbii romane a fost subiect de inspiratie pentru majoritatea scriitorilor romani.Initial in secolul al 16-lea reprezentanti ai clerului bisericesc printre care:Diacaconu Corsei,Varlam Mitropolit al Moldovei,Stefan Simion Mitropolit al Transilvaniei,Dosoftei Mitropolitul Moldovei,au observat necesitatea existentei cartilor bisericesti in limba romana care sa fie pe intelesul tuturor romanilor si au tradus  pentru prima data texte religioase.

Diaconu Corsei afirma „cine citeste sa inteleaga”.Este mai bine sa vorbesti cinci cuvinte in limba materna decat sa inveti un numar imens de cuvinte din alte limbi.

Plecand de la cele doua idei de mai sus Diaconu Corsei a tradus pentru prima data in 1577 „Psaltirea” din limba slavona in limba romana.

Varlam Mitropolit al Moldovei:Observa lipsa cartilor in limba romana,lipsa profesorilor si a scolilor.El Sa simtit dator sa scrie „Carte romaneasca de invatatura”-1643.

Stefan Simion Mitropolit al Transilvaniei:observa existenta a mai multor regiuni in tara noastra si a regionalismelor.”Cuvintele acelea sunt bune care le inteleg toti.”el a tradus in limba romana  „Noul Testament de la Balgrad”-1648 pentru a intelege toti romanii.

Doseftei Mitropolit al Moldovei:A tradus „Psaltirea” care era scrisa in limba slavona,latina,graca in limba romana pentru a fi inteleasa si de romani.

Mai tarziu scriitorii laici au sustinut ideea originii latine a limbii si a poporului roman.

Grigore Ureche:Subliniaza originea latina a limbii romane „de la Ram ne tragem”dar si imbogatirea ei de la populatiile migratoare si cele din jur.

Miron Costin sustine ideea formarii poporului roman in zona Carpato-Dunareano-Pontica subliniata de prezenta in limba romana a cuvintelor latinesti vechi.El combate teoria istoricilor unguri,care afirma intaietatea ungurilor in Transilvania->”De neamul moldovenilor,din ce tara au iesit stramosii lor”

„Viiata lumii” poem in versuri in care a povestit despre faptul ca viata omului este scurta si trecatoare  supusa primejdiilor si schimbarilor.

Stalnicul Constantin Cantacuzino:”Istoria Tarii Romanesti”subliniaza caracterul unitar al limbii romane in toate cele trei tari chiar daca in fiecare regiune limba  a fost imbogatita de cuvinte de la populatiile vecine.In ardeal cuvinte unguresti ,in Tara Romaneasca cuvinte turcesti si salave,in Moldova cuvinte slave si turcesti.

Dimitrie Catntemir:Afirma in ”Descriptio Moldavia” identitatea limbii vorbite in Moldova,Muntenia si Transilvania cu mici deosebiri datorate pronuntiei si cuvintelor imprumutate de la vecini.

Tot aici afirma ca limba populatiei din Moldova era cea mai apropiata de cea a stramosilior nostrii”cea mai curata”.

Scoala Ardeleana

Reprezentanti:Samuil Micu Clein,Gheorghe Sincai,Petru Maior,Ion Budai-deleanu.

Samuil Micu Clein: Subliniaza originea latina a poporului si a limbii romane.Pastrarea ei de-a lungul veacurilor si imbogatirea prin cuvinte aduse din alte limbi->”Scoala Ardeleana”

Subliniaza importanta aducerii neologismelor in limba noastra din greaca sau din latina,dar numais trictul necesar fara a face exces->”Loghica”

Gheorge Sincai „Prefata latina la elementa lingoaie daco-romanae sive vola chicae”.Afirma apropierea limbii romane de limba latina si pe aceasta baza posibilitatea invatarii cu usurinta a limbii romane de catre cei care vorbesc latina.

Petru Maior „Disertatie pentru inceputul limbii romane”-1812.Subliniaza unitatea limbii romane de pe teritoriu romanesc prezenta mai multor dialecte care se observa numai in pronuntie si nu si in scris.

Ion Budai-Deleanu „Lexiconul romanesc nemtesc”-1818.A redactat primul dictionar roman timp de 35 de ani,din iubire pentru neamul lui si in ideea de a venii in ajutorul compatriotilor sai.In dictionar a cautat sa cuprinda toate cuvintele limbii romane: cele mostenite,cele aduse din afara si cele vorbite in anumite regiuni ale tarii.

Reprezentanţi ai umanismului românesc

Nicolaus Olahus (1493 -1568) afirma in lucrarea sa“Hungaria”:

“Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi muntenii; se

deosebesc puţin doar la îmbrăcăminte. Ei se ţin mai de neam şi mai harnici (mai viteji –

magis strenuos) decât muntenii. Caii lor sunt neîntrecuţi. De mai multe ori s-au lepădat

de regele Ungariei, adesea au purtat războaie cu regele Poloniei. Se spune că pot să

strângă o oaste de patruzeci de mii de oameni şi mai mult. Limba lor şi a celorlalţi

valahi a fost odinioară romană, ca unii care sunt colonii romane; în vremea noastră se

deosebeşte foarte mult de aceea (romană), dar multe din vorbele lor pot fi înţelese de

latini. (…)

Valahii sunt încredinţaţi că sunt colonii romane. Dovada acestui lucru

este faptul că au multe în comun [communia] cu limba romană şi se găsesc în acest loc

multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii puternice ale vechimii stăpânirii

romane pe aici”.

Grigore Ureche afirma:

“Ajişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne este amestecat graiul

nostru cu al vecinilor de prinprejuri, măcară că de la Rîm ne tragem şi cu ale lor

cuvinte ni-s amestecate. Cum se spune şi la predoslovia letopiseţului celui moldovenesc

venind şi discălicând, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la rîmleni, cele ce

zicem latină, pâine, ei zic panis, carne ei zic caro, găina ei zic galena, muierea, mulier,

fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster, şi atlele multe din limba latinească, că

de ne-am socoti pre amăruntul toate cuvintele le-am înţelege. (…)

(…) În ţara Ardealului nu locuiesc numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi

români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decât de unguri. (…)

Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la

un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Rîm să trag.

Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte vieţii omeneşti, că pâine

peste samă rodeşte multă, de niminiea nu o cumpără, ci tuturora prisoseşte, vin

pretutinderea, nimărui nu-i lipseşte, miere multă şi bună, de care fac mied, aşa de

bun”.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716).

“Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,

adeverindu-ne din mai aleşii şi mai adevăriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că

valahii, cum le zic ei, iar noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în

credinţă şi în bărbăţie, din care Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval,

dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; (…)

Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aci, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi

sunt, şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi

cevaşi osebită în nişte cuvinte din amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot

unii sunt. Ce dară pe aceşti, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână

au izvorât şi cură.(…)

Aşa dară şi în cele politice pricepem şi cunoaştem că nu-s stătătoare nici unele; ci şi

avuţii se pierd, şi domnii să strică, şi împărăţii se mută şi să strămută; şi toate ca

acestea, unii pierzând, alţii găsind, de la unii fugind, la alţii nemerind, orbul noroc,

cum îi zic şi-l zugrăvesc. Şi iară una stricându-se şi pierind, alta făcându-se şi

crescând, precum cetim şi semnele aievea, vedem toate şi cunoaştem de când este lumea

câte domnii şi crăii, câte monarhii au fost, care din mici începături şi necunoscute, la

câtă mărire şi putere au venit şi apoi dintr-atâta de mari, la câtă micşorare şi la câtă

surpare şi stingere au sosit, cât unele nici nu mai ştiu şi nici să mai pomenesc.

(…) Însă este a se mai şti că toate lucrurile câte sunt în lume au şi aceste trei

stepene dupre ce să fac, adicăte urcarea, starea şi pogorârea, au cum le zic alţii

adaugerea, starea şi plecarea”

Concluzie :Cronicarii realizeaza prin operele lor un act de cultura.

Ofera surse de inspiratie pentru scriitorii de mai tarziu.

Au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii si literaturii.

Au format constiinta nationala.

Grigore Ureche

Cronicarul este fiu de mare boier, de la care mosteneste inclinatii spre cultura si politica. Din 1611 urmeaza cursurile unei scoli din Polonia si apoi, intors in tara, ocupa, treptat, diferite functii: logofat, mare spatar, mare vornic al Tarii-de-Jos. Este autorul “Letopisetului Tarii Moldovei”, cea mai veche cronica in limba romana, redactata intre anii 1642-47 si tratand istoria Moldovei intre 1359-1594.

In cronica lui Ureche sunt cuprinse trasaturile caracteristice, de inceput, ale umanismului romanesc. “Letopisetul” urmareste istoria unei tari: succesiunea domnilor, destinele, gloria si vicisitudinile prin care a trecut un popor, “incepatura si adaosul, mai apoi si scaderea”.

Ureche nu compileaza date si texte, ci impune un punct de vedere original si patriotic.

Umanistii europeni au subliniat, in repetate randuri, asemanarea dintre limba romana si limba latina sau italiana. Au aratat ca in limba noastra sunt si elemente slave, dar nu au dat exemple concrete. Ureche sustine aceasta idee cu material lingvistic, face corelatii lexicale, dar mai ales intregeste imaginea limbii romane aratand ca ea este mostenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adaugat cuvinte nu numai de la slavi, ci si din limbile: greaca, polona, turca, sarba, etc. Astfel, Ureche, pentru prima data in cultura romana, exprima o idee justa asupra lexicului limbii romane, confirmata de cercetarile moderne si nesesizate de umanistii straini.

Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila, concizie, preciziune de nuante, arta concentrata. Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabila arta de portretist. Glorificand eroul care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta insemnare istoriografica.

Om de larga cultura la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populara, inaugureaza in scrisul sau limba creatiei literare, plina de naturalete si savoare. Cronicarul nu apeleaza la stilul stiintific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat , ci la stilul literar, impacand cerintele istorice cu cele literare.

Miron Costin

A trait si a invatat pana la 20 de ani in Polonia. Cunoaste antichitatea greco-latina, este unul din primii reprezentanti ai umanismulu romanesc, prin respectul fata de om, dragostea de patrie si de limba, interesul constant pentru originea poporului roman, incercarea de acrea opere literare.

A inceput prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic “Viata lumii”, o meditatie asupra trecerii necontenite a timpului, ii demonstreaza vocatia de scriitor.

Miron Costin continua “Letopisetul Tarii Moldovei” lui Ureche, descriind istoria romanilor inter 1594-1661, si avand in efigie personalitatea lui Vasile Lupu. Intentia cronicarului nefiind pe deplin satisfacuta, el si-o realizeaza spre sfarsitul vietii, in “De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor”; lucrare, insa, neterminata.

Cronicarul a lasat un numar insemnat de lucrari istorice si poeme, in limba romana si polona, dar poate ca nicaieri personalitatea lui Miron Costin nu iese in evidenta ca in “Predoslovia” la “De neamul moldovenilor”, marturisire dramatica a unui carturar patriot, care nu a putut suporta “ocarile” aduse acestui neam “de o seama de scriitori”. Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche, mai ales impotriva lui Simion Dascalu, “om de multa nestiinta si minte putina”, care afirmase ca moldovenii ar provenii, chipurile, din talharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Astfel, textul are un caracter polemic capata pe alocuri accente pamfletare.

Cel care trebuie sa raspunda in fata viitorului: “eu voi da seama de ale mele , cate scriu”. In “Predoslovie” gasim atitudini si trasaturi ca: patriotismul, preocuparea pentru originea noastra romanica, convingerea ca romanii trebuie sa iasa din adancul nestiintei, constiinta ca scrisul e dator sa slujeasca adevarul, fiind un act de responsabilitate istorica, increderea in forta educativa a istoriei, sentimentul unei continuitati a efortului de “a scoate la stirea tuturor” istoria poporului roman.

Ion Neculce

Cronica lui Neculce, “Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” (evenimentele dintre anii 1661-1743), precedata de cele 42 de legende, intitulate “O sama de cuvinte”, se intemeiaza pe fapte traite de aceea are un caracter memorialistic.

La realizarea letopisetelor, cronicarii si-au cules informatii din izvoare scrise, romanesti sau straine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit si stirile provenite din traditia populara sau din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de traditiile populare a fost Neculce care scrie si “o sama de cuvinte” despre voievozi, boieri sau tarani, “ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sintu scrise”. Cronicarul lasa la latitudinea cititorului stabilirea veridicitatii legendelor sale. Legenda despre Nicolaie Milescu Spatarul este povestea unui mare boier si carturar roman, care, complotand impotriva lui Stefanita-Voda, prin mai multe tari ale lumii. Cronicarul se opreste in treacat asipra unor amanunte care il individualizeaza si-i dau identitate eroului, completate printr-o insiruire de episoade anecdotice.

Vocatia de povestitor a lui Neculce se releva in in legende, unde stilul are savoarea limbii populare. Cronicarul se manifesta mai putin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor si mai mult c un artist care scrie el insusi povestea, prelucrand si transfigurand fondul legendar popular. Mai ales in fragmentele narative (atat in cronica cat si in legende) Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, iviorand relatearea istorica prin ironie si haz -ca la Creanga.

Dar cronicarul are si arta portretizarii, creionand fizionomii vii, sugerand caracterul printr-un element particular: un gest, o actiune simpla, un tic, un obicei, sau conturand portrete complexe.

Povestitor innascut, Ion Neculce a creat o opera durabila, a carei forta artistica se datoreaza si limbajului, mereu proaspat si surprinzator, avand toata seva vorbirii populare (un numar mare de epitete, comparatii, pilde, proverbe si zicatori). La aceeasi impresie de oralitate contribuie si graiul moldovenesc alvremii sale, supus elaborarii dar totusi verosimil.

Dimitre Cantemir

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martieaprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (17091744).)

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (17101711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

,,Sufletul odihna nu poate afla,

pina nu gaseste adevarul, care il

cearca oricit de departe si oricit

de cu truda i-ar fi a-l nimeri”

Neamul nostru n-a dus niciodata lipsa de talente. Tot ce ramine in urma unui om este numele. Sintem un popor norocos, fiindca noi, spre deosebire de alte popoare, nu trebuie sa ne nascocim stramosii. Noi ii avem.

Multe din paginile care s-au scris sint valabile si pe viitor.

Cind ne intoarcem in vremuri, ne intilnim cu Dimitrie Cantemir -

„… rege intre filozofi si filozof intre regi…”

Timpul este nemilos. El este ceva care distribuie tuturor lucrurilor toata durata lor precisa si le face sa participe la ce a fost, este si va fi, fara ca el insusi sa devina durata in inteles sensibil. Cu el se duce si ramine trecutul istoriei noastre.

El a formulat probleme si a cautat sa le solutioneze, aducind contributii ce merita sa fie consemnate si cunoscute.

Bibliografia Dimitrie Cantemir – unul din Luceferii Europei” este dedicata ginditorului Dimitrie Cantemir. Aceasta bibliografie este o mica piedica in calea uitarii. Este si o sursa de informare pentru cei care vor cerceta mostenirea lasata de domnitor.

La baza aranjarii materialului se afla criteriul alfabetic.

Vasile Romanciuc

… rege intre filozofi si

filozof intre regi …”

1714. La o sedinta a Academiei din Berlin urmau sa fie alesi cativa noi membri.

- Propun ca membru de onoare al Academiei noastre sa fie ales invatatul Demetrius Cantemir, a deschis sedinta filozoful Leibniz.

  • Pentru care merite, baron Leibniz ?!
  • Dupa parerea mea, la ora actuala Demetrius Cantemir e unul din cei mai de seama invatati din lume. A scris multe si felurite carti, intre care o istorie a turcilor. A compus carti de filozofie. E un foarte bun matematician. A inventat un aparat pentru calcule la Moscova, unde se afla acum. Turcii il socot cel mai mare compozitor al lor.
  • Mai cunoaste, domnilor, zece limbi. Scrie in limbile latina, greaca, turca, rusa, romana…
  • Si cine e acest Cantemir? E un neamt?
  • E un moldovean …
  • De unde?
  • Din Moldova.
  • Propun sa fie pus la vot numele lui …

Toti academicienii au votat unanim pentru Dimitrie Cantemir membru de onoare al ei, l-a numit in diploma pe care i-a trimis-o „ rege intre filozofi si filozof intre regi …„

calificativ pe care fostul domn al Moldovei l-a purtat cu mindrie toata viata.

Avea abia 24 ani si trecea de pe atunci drept un mare savant.

Caci marele nostru istoric…

A stapinit Cantemir-Voda cel Batrin peste Moldova, vreme de lucru ce cam rar se intimplase voievozitor moldoveni de la Rares, incoace.

Si-a avut voievodul Cantemir Batrinul un fecior, adevarat Fat-Frumos din lacrima, minunat la faptura, dulce la cuvint si inzestrat de Dumnezeu cu atita intelepciune, incit a fost in vremea lui cel mai mare carturar si cel mai strasnic filozof din lume. Il chema Dimitrie Cantemir si a fost cea mai stralucita podoaba de intelepciune a neamului romanesc.

Vazindu-l taica-sau Voda Cantemir cel Batrin in ce apa se adopta, de mic l-a trimis la Constantinopol, unde erau pe atunci cei mai mari profesori ai lumii si unde se zicea ca haladuieste mama tuturor invatatorilor. Unsprezece limbi stia si pe toate ingereste le vorbea, ca se mindrea de el, toate semintele pamintului si in fata lui toti filozofii cei mai mari ramineau ametiti si-nmarmuriti.

Cantemir-Voda, dupa ce a murit tinutu-l-au mort tainuit o zi si o noapte pina s-au gatit cartile si au facut harzur de la boieri si de la tara la Poarta, de poftia sa puie pe un fecior a lui Cantemir-Voda domn in locul tatine-sau. Si au trimis pe vatavul Pirvul si cu Stefanita Rusat, feciorul lui Manolachi postelnicul. Si dupa ce au pornit cartile, a doua zi, s-au si ajunsu hatmanul Bogdan si cu Iordachi vistiernicul si cu toti slujitorii sa ridice pe Dumitrasco beizade, feciorul lui Cantemir-Voda, domn in locul tatine-sau. Deci au gatit divanul cel mare si s-au strinsu toata boierimea si mitropolitul si slujitorii la curtea cea domneasca si au adus si pe un aga a veziriului turcu …

Atuncea a spus la tot norodul ca a murit Cantemir-Voda, ce slujitorii inceput a striga ca altul nu le trebuie sa le fie domn ce numai Dumitrasco, beizade, feciorul lui Cantemir-Voda…

Turcul aga, vazind ca striga cu totii intru-un cuvint, au luat un caftan si au pus in spatele lui Dumitrasco beizade si beizade au imbracat pe turcu cu un contas cu samur si au sezut amindoi in scaune si au inceput a slobozi puscile… Si toti boierii si slujitorii capeteniile, cine-s dupa rinduiala sa, a prins a saruta poala turcului si a lui Dumitrasco beizade. Si dupa aceea gatindu-s <a> au purces cu alai domnescu de au mersu la Svetii Nicolai de i-au citit mitropolitul molitva cea de domnie, dupa obicei.

/ Ion Neculce /

Tocmai el Cantemir invatatul, care stia sa-si bata joc de altii cind isi faureau genealogii prea fantastice tocmai el cazu in acelasi ridicol, vrind numaidecit din neamul lui mazili sa faca coboritori din Tamerlan, vestitul cuceritor asiatic.

Cind era copilandru de 15 ani, scrie o carte de filozofie. Tot in frageda lui tinerete nascoci cituri pentru slujbele religioase ale turcilor si modifica muzica lor, care pina atunci nu avea semne muzicale. Ba scrie in latineste istoria dintre inceput a Imparatiei Turcesti, descurcind hrisoavele si rabojurile lor vechi si rinduind faptele petrecute cu sute ani in urma, incit fu socotit ca un mare prieten al imparatiei si cel mai mare scriitor al turcilor, in vremea aceea. Ca nu stiau Turcii cu ce daruri sa-l mai daruiasca si ce laude sa mai aduca. Iar Sultanul ca pe cel mai bun sfetnic il socotea si mult se mindrea cu prietenia lui.

De aceea intr-o vreme, cind se porni iarasi la razboi mare intre Turci si Rusia, cam spre sfirsitul domniei lui Voda Brincoveanu, Sultanul nu gasi alt om mai de credinta sa-l puna domn in Moldova decit pe acest mare filozof si neintrecut carturar. Iar Dumitru Cantemir cum ajunsese domn in Tara Moldovei, se si lepada de Turci si trecu pe fata lui Petru cel Mare, imparatul Rusilor.

Caci asa cugeta el: “Vom indrepta muzica si vom ticlui cintece; vom scri istoria neamului si cu multa cinste o vom cinsti, dar cu crestin sint si cind necrestinii se ridica impotriva noastra, eu cu crestinii merg. Si-a mers alaturi cu crestinii si-a luptat cu vitejie”.

L. Cristinescu

Asadar, la varsta de 15 ani pleaca un tinar care citise toti cronicarii, moldoveni sau munteni, si aflase de la ei tot ce se putea sti in acea vreme despre tara sa, despre originea locuitorilor acestei tari, despre limba acestor locuitori. Insotit de un asemenea bagaj, un tinar cu imaginatie inflacarata a celor 15 ani cu calitatile exceptionale de analiza si de sintetizare a faptelor, pe care avea sa ni le dezvaluie mult mai tirziu opera sa, a fost permanent stapinit de gindul de a verifica ceea ce aflase despre tara si neamul sau din cronicari prin orice informatii pe care le putea culege.

Dimitrie Cantemir – umanist, scriitor, filozof,

om de stiinta

Spectrul viziunii lui Dimitrie Cantemir se proiecteaza ca un curcubeu pe firmamentul culturii nationale. In 1698, cind apare prima sa opera „Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul (sufletul) cu trupul”, care contine o serie de imperative ale spiritualitatii, dintre care se distinge chemarea inteleptului spre Pace, se implica trei etape, indemnindu-ne pe toti si pe fiecare in parte:

Traieste in pace cu confratii si semenii tai! Aceasta este pacea provizorie.

- Traieste in pace cu Dumnezeu, si atunci vei trai in pace cu toata lumea in eternitate.

Urmatoarea opera constituie „Imaginea tainica a stiintei sacre”, scrisa in limba latina in anul 1700. E un tratat de filozofie ce contine o critica acerba, bine argumentata, a relatiei dintre timp si miscare in doctrina aristotelica.

Urmatoarea opera este „Micul compediu de logica generala”, scrisa in anul 1701 in limba latina, in care Dimitrie Cantemir pledeaza pentru descoperirea valorii adevarului prin mijloace rationale, subliniind: „Astfel (Dumnezeu) v-a incuviintat facultatea de a descoperi si de a dobindi adevarul si leacul, adica lumina voastra naturala, si folosindu-va de ea, sa ajungeti de la cele mici la cele mari, de la cele inferioare la cele superioare. Si de la cele pamintesti la cele ceresti, ba chiar si pina la insasi cunoasterea adevaratei intelepciuni”.

Una din operele principale din prima perioada a activitatii lui Dimitrie Cantemir este romanul alegoric patruns de meditatii filozofice „Istoria ieroglifica”, care reprezinta un pamflet social-politic, cuprinzind contrapunerea tipologiei boierimii si a taranimii din Moldova intruchipata prin „albine”. Autorul pledeaza pentru stiinta contra ignorantei, adevarul impotriva inselaciunii si experienta de viata.

„Ca precum stiinta lucrurilor este lumina mintii, asa nestiinta lor este intunecarea cunostintei. Una din lucrarile fundamentale, pe baza careia in anul 1714 Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei de Stiinte din Berlin, scrisa in limba latina, a fost „Descrierea statului vechi si contemporan al Moldovei”, in care pe de o parte sint descrise consecintele oprimarii turcesti, iar pe de alta parte, ca imperativ al timpului este lansat alesul istoric argumentat al reformarii statului feudal moldovenesc. Autorul ne descrie cu multa ardoare pitorescul plaiurilor moldovenesti si bogatiile lor inepuizabile. In anul 1793 Dimitrie Cantemir scrie opera „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” in care este demonstrat argumentat dreptul Moldovei la independenta pe temeiul continuitatii sale istorice si a unitatii de neam si de limba.

Alta lucrare fundamentala care a cutreierat cele mai prestigioase biblioteci ale Germaniei, Frantei, Angliei si altor tari europene a fost „Istoria maririi si decaderii imperiului otoman”, scrisa in 1716.

Dimitrie Cantemir prin opera sa a fost precursorul stiintelor moderne, ulterioare, inclusiv al etnosociologiei, antropologiei culturale, integrind Moldova cu stiinta si cultura europeana si universala inca la inceputul secolului al XVIII-lea, pasind in pas cu timpul din epoca iluminismului.

„ Slav as fi fost de nu eram latin

Latin as fi ,de n-as fi fost si dac

Dar a iesit asa sa fiu roman

Si eu cu asta soarta ma impac!”

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 

Hello world!

Hy!

 
Scrie un comentariu

Publicat de pe septembrie 4, 2010 în Uncategorized

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.